Sărbătorile de iarnă, în general, dar în mod deosebit Crăciunul şi Boboteaza, în afară de înţelesul lor tradiţional-popular, care din an în an aduc bucurii în viaţa copiilor, în căminele celor binecredincioşi şi peste întreaga natură, revărsând un sentiment de armonie universală şi de înălţare către cele înalte (Luca 2, 14) au, în primul rând, o importanţă profund religioasă şi istorică, marcând un început de eră nouă în viaţa popoarelor şi a lumii, luminate de învăţătura Evagheliei şi a trăirii creştine. De aceea, raportate la venirea în lume a Domnului Iisus Hristos şi la botezul Său în apele Iordanului, aceste evenimente poartă în acelaşi timp denumirea de Sărbătorile Naşterii şi respectiv ale Arătării Domnului (Teofania).

După învăţătura noastră ortodoxă şi după tradiţia milenară românească care păstrează cu sfinţenie în Cartea Sfântă, la strana milenară a Bisericii străbune şi în filele vechilor cazanii, naşterea trupească a Domnului Iisus Hristos din Sfânta Fecioara Maria, marchează piatra de hotar în istoria lumii şi, în sens spiritual, acest eveniment, această taină se repetă în fiecare an în viaţa lumii, iar celor care cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, li se dă, din plinătatea Lui, har peste har şi puterea ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12-16).

Având în vedere importanţa actului istoric în sine, în sfintele Evanghelii ni se dezvăluie anumite date şi indicaţii orientative, de timp, de spaţiu, cu privire la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos - Mesia cel mult aşteptat: domnia împăratului roman Augustus, proconsulatul lui Quirinius în Siria, timpul de pace în imperiu, recensământul populaţiei din acel timp, (Luca 2,1-3) steaua magilor, uciderea pruncilor, moartea lui Irod cel Mare la 754 (de la fondarea Romei) etc. (Evanghelia după Matei, cap.2). În timpul acestui recensământ din Imperiul roman, care se spune că a avut loc pe la 748 de la fondarea Romei, s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie la recensământ, împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată (Matei 1, 18-25; Luca 2, 5). Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său Cel Unul Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc pentru ei în casa de oaspeţi. "Iar în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi, căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul: Azi vi S-a născut Mântuitor care este Hristos Domnul, în cetatea lui David (Betleem). Şi acesta va fi semnul: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi grăbindu-se, au venit şi au văzut pe Maria şi pe Iosif şi pe Pruncul Iisus culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau, se mirau de cele spuse lor de către păstori" (Luca 2, 1-18). Fiind convins de acest adevăr fundamental descoperit oamenilor de Dumnezeu, marele apostol Pavel încredinţa, la rândul său, pe discipoli, spunând: "Cu adevărat, mare este taina credinţei (creştinătăţii): Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă" (I Tim. 3, 16).

Iisus Hristos, născut trupeşte în Betleemul Iudeii, fiind împăciuitorul căruia I se vor supune popoarele (Facerea 49, 10); fiind Steaua care va călăuzi destinele tuturor şi prin care poporul (creştin) îşi va arăta puterea (Numerii 24, 17-18) - însuşi numele pe care îl poartă El: de Iisus, de Hristos şi de Mesia, arată că El este Mântuitorul lumii. Iisus înseamnă pe evreieşte Mântuitor (salvator); Hristos, pe greceşte - Uns, iar Mesia, pe evreieşte, Răscumpărător.

Din Sfânta Carte şi din binecuvântatele noastre colinde de Crăciun, reiese clar că Iisus n-a fost numai om, ci şi Dumnezeu, în una şi aceeaşi persoană, în unul şi acelaşi timp. Că a fost om adevărat, la fel ca şi noi, ne-o dovedeşte cu prisosinţă naşterea Sa din Fecioară şi creşterea în casa părintească. De asemenea, trebuinţa de hrană, de îmbrăcăminte, de odihnă, pe care le-a simţit ca orice om; bucuria, întristarea, durerea şi amărăciunea fizică şi morală pe cruce - toate acestea ne vorbesc despre firea Sa umană. În schimb, fineţea cugetării şi a simţirii Sale, sublimitatea caracterului, bunătatea, blândeţea, smerenia Sa fără egal, ni-L arată ca pe un om fără de păcat, desăvârşit, ideal, ca prototipul moral al umanităţii, ca întruchiparea cea mai înaltă a tuturor virtuţilor, sfinţenia desăvârşită. Iar minunile Sale asupra întregii făpturi şi, îndeosebi, învierea Sa din morţi şi înălţarea cu trupul la cer, ne vorbesc că pruncul născut din Fecioara Maria, care s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, este Mesia Cel aşteptat, de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut (Filipeni 2, 5-11).

Ştim, de fapt, că, înainte cu sute de ani, marele profet Isaia prevestise poporului ales şi lumii întregi că "Feciora va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel" (cap. 7, 14) care se tălmăceşte "cu noi este Dumnezeu".

Având pe Dumnezeu cu noi, înţelegem mai lesne de ce, odată cu sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos, în fiecare casă de creştin străluceşte astăzi o rază de lumină din harul revărsat în lume odată cu întruparea Sa. În fiecare suflet, conştient de însemnătatea actului istoric în cauză, se cade să răsune acum, şi mereu, acel ecou al glasului Domnului Iisus Hristos, prin care ne spune că Fiul Omului a venit ca o lumină în lume, "ca tot cel ce crede în El să nu rămână în întuneric..." (Ioan 12, 46), ci să aibă viaţă veşnică.

Aniversând deci, în aceste zile mari eliberarea întregii lumi din robia păcatului, prin naşterea lui Iisus Hristos şi eliberarea noastră din robia dictaturii, prin sacrificiul fiilor poporului român, atât de dornic de pace şi armonie între toţi oamenii, veniţi să ne bucurăm, să aniversăm şi să apărăm aceste sfinte cuceriri, slujind cu devotament lui Dumnezeu şi oamenilor!

Marele dascăl şi învăţător din epoca de aur a lumii creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur, ne îndeamnă înflăcărat să ne amintim, cu bucurie, că prin Naşterea lui Hristos a fost dezlegată, în sens figurat, legătura cea veche; diavolul a fost făcut de ruşine; demonii au fugit din calea oamenilor, moartea a fost distrusă şi raiul s-a deschis; păcatul a fost alungat; înşelăciunea s-a îndepărtat; adevărul s-a reîntors în lume, iar pacea şi armonia, instaurându-se în lume, sunt chemate să călăuzească aspiraţiile sfinte ale tuturor spre Dumnezeu - scopul ultim al creaţiei.

Minciuna şi ticăloşia au picioare scurte. Aşa a fost întotdeauna, chiar dacă unităţile de măsură par a fi atât de diferite. Există totuşi o scară a timpului la care falsele construcţii, ridicate pe o temelie fără consistenţă, se surpă rapid. Comunismul a căzut după o dominaţie de câteva decenii. Mult pentru o viaţă de om, puţin la scara eternităţii.

Tot ceea ce de-a lungul vremii este zidit pe ticăloşie şi minciună se va sfărâma în cele din urmă. Cei prăbuşiţi de pe piedestalul trufiei lor ajung la lada de gunoi a istoriei. Pot veni alte figuri care să le ia locul. Apar noi încarnări proteice ale aceloraşi non-principii şi non-valori, de care nu scăpăm aşa uşor. Şi mâine vom avea de-a face cu ele, poate sub alte forme şi cu alte chipuri. Dar uneori nu se poate să nu trăieşti un sentiment de bucurie când un dezechilibru evident de forţe este răsturnat în mod providenţial înspre partea în care mai găseşti o fărâmă de onestitate şi de bună credinţă. O găseşti poate amestecată şi cu lucruri mai puţin bune. Dar în faţa mârşăviei şi a adevăratei dictaturi -cea care încearcă să inducă o singură opinie, cu orice preţ şi cu orice mijloace- nu poţi să rămâi "echidistant". Da, poţi rămâne obiectiv, atât cât se poate. Poţi spune lucrurilor pe nume, poţi aplica acelaşi standard critic şi unei tabere şi celeilalte. Dar atunci când ticăloşia unora depăşeşte orice limită, nu te mai poţi situa exact la mijloc, dispreţuindu-i pe toţi în egală măsură. Ar fi o atitudine falsă şi ipocrită.

Alegerile prezidenţiale din 2009 s-au încheiat, iar butaforia construită de artizanii minciunii s-a prăbuşit. Dacă rezultatul votului ar fi fost altul, prăbuşirea ar fi fost cel mult amânată cu câţiva ani. Lipsa de consistenţă nu are cum să dureze prea mult. Mult lăudatul "proiect Johannis" s-a destrămat acum printr-un anunţ sec, ceea ce face aproape inutilă strategia păpuşarilor de a marşa pe un aşa-zis "plan B" de contestare a votului şi de reclamare a unor pretinse fraude masive. Retragerea lui Johannis a venit deja cu un pas mai devreme. Toată campania deşănţată dusă în ultimele luni prin presa aservită, cu ajutorul cozilor de topor care au pus între paranteze toate regulile deontologice ale jurnalismului, trâmbiţată de oameni politici care de dragul interesului imediat calcă în picioare orice principii, tot acest eşafodaj s-a prăbuşit. Un întreg sistem cu iz totalitar -căci opiniile alternative nu existau decât pe internet sau pe televiziuni de nişă- cu susţinerea unui întreg spectru de partide, nu a reuşit să-şi ducă până la capăt manipularea pe care a pregătit-o cu minuţiozitate. S-a tras cu încrâncenare, până în ultimele momente ale votului. S-au făcut cunoscute -în mod ilegal- pretinse sondaje parţiale. S-au dat estimări finale ale căror cifre reflectă la perfecţiune gradul de partizanat al televiziunilor. Sau mai precis gradul de ură al patronilor acestora faţă de cel care a fost reales preşedinte. S-au culcat pe laurii unei victorii iluzorii, dar în final toată această strategie găunoasă n-a făcut decât să amplifice zgomotul prăbuşirii.

Nu ştiu cât de bine îi va merge României în urma realegerii lui Traian Băsescu, în ce măsură va reuşi să-şi realizeze intenţiile declarate. Lupta politică va continua cu siguranţă. Ce va fi mai departe, vom vedea. Acum e momentul să ne dăm seama că în faţa destinului nu poţi câştiga, chiar şi atunci când foloseşti cărţi măsluite. Măcar să ne bucurăm că trişorii au fost înfrânţi. Sfântul Nicolae, de sus din ceruri, n-a răbdat ca ziua lui să pecetluiască o victorie a ticăloşiei. Şi-a luat celebra joardă şi le-a dat o lecţie pe cinste celor care au meritat-o cu vârf şi îndesat.

Motto: "Comuniştii s-au aşezat prea aproape de oameni; s-au instalat în cămara lor de alimente, în culcuşul lor, în sertarele lor [cu manuscrise], pe cât posibil chiar în conştiinţele lor, încât indispun prin simpla lor voce, cu simplul lor ziar " (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 15)

Fascinat de imensa generozitate a lui Noica "faţă de oameni, de ideologii, de naufragii", Mircea Eliade admira îndrăzneala prietenului său - aflat în domiciliu forţat - de a se rosti "peste sisteme şi istorii", deşi ocupantul sovietic al României ciuntite de Basarabia şi Bucovina de Nord îl plasase pe filozof în marginea societăţii, interzicându-i cariera de profesor universitar pentru care avea pregătirea necesară. Sub pretextul interpretării lui Faust de Goethe, Noica interpreta în anii cincizeci cultura europeană din secolul XX evidenţiind declinul spiritual al unei lumi care se lipseşte de spontaneitatea creatoare, înlocuită de scrisul la comandă, o lume în care natura este pustiită şi degradată printr-o "orăşenizare forţată".

Total izolat de colegii de breaslă scritoricească, lui Noica îi erau interzise până şi vizitele la prietenii din Bucureşti cu care, pe furiş, mai făcea schimburi de opinii literare. După lista de lucrări (v. Modelul Noica, 2009, p. 506-507) pe care a alcătuit-o în anii de interdicţie de semnătură, filozoful avea gata de publicare cinci cărţi, dintre care Anti-Goethe în două volume tratând despre "grandoarea şi mizeria omului fără filozofie" (Despărţirea de Goethe, 1976, p.8). Pentru a masca adevăratul sens al titlului, Noica scrie că în volum se ocupă de limitele triumfului omului modern, şi că "în felul cum ne despărţim de oameni dovedim cât de mult îi îndrăgim" (1976, p. 7). In 1972 Securitatea i-a restituit celui întemniţat şase ani fără vină o parte din manuscrisul Anti-Goethe, care a stat la baza volumului Despărţirea de Goethe. La câţiva ani după căderea comunismului, i-au mai fost restituite (soţiei lui Noica, în 1994) două capitole din manuscrisul Anti-Goethe confiscat la arestarea din 1958. Acestea au fost incluse în ediţia a II-a. După îngrijitorul celei de-a doua ediţii din 2000 s-ar putea ca prin "cotloanele S.R.I. -ului" să mai fie file din manuscrisul acestei scrieri noiciene publicată după un sfert de veac de la redactarea ei.

La sărbătorirea clandestină a lui Goethe a participat, în 1949, şi Alice Voinescu, printr-o conferinţă în cerc restrâns, fiindcă în învăţământul superior nu mai avea voie să predea. In locul profesoarei cu doctoratul la Sorbona, studenţii aveau parte de prelegerile propagandistului comunist Marcel Breslaşu/Bresliska care practicase advocatura şi, din 1948, devenise director în Ministerul Artelor şi Informaţiilor, apoi profesor şi rector al Institutului de Artă (v. Marian Popa, Istoria literaturii române..., Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001, vol. I, p.1073). Anti-Goethe, sau despărţirea de lumea presimţită si descrisă de Goethe prin Faust II, era la Constantin Noica o distanţare de lumea spectrală a utopiilor devenite realitate.

"Cu posibilul gol al banului fără acoperire" imaginea irealităţii avea la început aspect oarecum jucăuş. Dar cu ideea de reproducere a umanităţii în eprubetă, gluma este lăsată de-o parte. In partea a doua din Faust, după o cununie de scurtă durată a idealului grec cu spiritul modern, urmează războiul cu mijloace diabolice, apoi politica ilustrată de isteria raţiunii ordonatoare şi planificatoare care se izbeşte de rezistenţa unor bătrânei ascultând cu evlavie sunetul clopotelor unei biserici până să fie raşi de pe suprafaţa pământului cu casa, cu gradina si cu mica lor biserică. Dacă "realizarea posibilului gol" într-o lume fără oameni adevăraţi rămâne mefistofelică, nedesprinsă de iniţiatorul şi realizatorul ei, lumea a cărei caricatură a fost anticipată de Goethe "cu repulsie" (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 34-35), ar fi tocmai lumea diabolică a secolului XX adeverită de oameni.

Iată toate volumele pe care Noica n-a putut să le publice din 1944 până în 1956: Lysis sau despre înţelesul grec al filozofiei; Fire şi fiinţă. Introducere la o filozofie sistematică; Anti-Goethe (2 vol.); Devenirea întru fiinţă. Încercare de filozofie sistematică; Povestiri din Hegel (care avea să fie publicată la Paris în 1962, când Noica era în temniţă şi Mircea Eliade încerca să-l ajute, cum va face şi în 1979 după a treia arestare a preotului Calciu).

De dincolo de Cortina de fier, Eliade mărturisea, în aceeaşi scrisoare din 1957-1958, că în optimismul lui, Noica găsise o notă comună între ei, dincolo de destinele lor individuale atât de diferite. Corespondenţa cu Eliade era aşteptată cu nerăbdare nu numaide Constantin Noica aflat la Câmpulung după o scurtă arestare (v. rev. Origini, nr. 9-10/2009, p XV), ci şi de cei care-i îngroşau Dosarul de urmărire opertativă, scrisorile trimise şi primite fiind parcurse negreşit de mercenarii ocupantului sovietic care-l considerau pe Noica un "duşman al poporului". Tot aceştia se pare că au fost primii cititori ai volumului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, pe care Noica l-ar fi vrut publicat la Londra şi nu confiscat în cursul anului 1987 de Securitate, cum s-a întâmplat în realitate.

Anul confiscării poate fi dedus din cuprinsul volumului în care apar idei ce se regăsesc în articolele publicate la acea vreme. De pildă în manuscrisul expediat de Noica şi interceptat de Securitate apare ideea că politicienii vor "mai binele" crezând cu asta că vor binele: "mizeria lumii moderne e o chestiune de gramatică: oamenii confundă comparativul cu pozitivul, ba chiar nu se mai gândesc la pozitiv. Americanii nu se gândesc nici măcar la comparativ, ci de-a dreptul la superlativ, la foarte bine" (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru , 1990, p.16). Or, tot chestiuni de gramatică tratase şi în articolele Cultura europeană în ipostaza substantivului (România literară, februarie 1987), Adjectivul, epitetele şi Renaşterea (România literară, martie 1987), Gradul zero al adjectivului şi Leonardo da Vinci (România literară, aprilie 1997) şi Cum arată cultura europeană în ipostaza adverbului (România literară, mai 1987, nr.20 şi iunie 1987, nr.24). Aceste articole au constituit capitole ale ultimei sale cărţi De dignitate Europae pe care a început să le publice în 1986 (v. Modelul cultural european, partea I-a, în România literară, 19 iunie 1986, nr.25) dar care a apărut doar post-mortem (în 1988 la Editura Kriterion în traducerea lui G. Scherg si abia în 1993 în româneşte).

La sfârşitul memoriilor sale, Noica a trecut anul 1965, ceea ce nu era de natură să-l împiedice să mai completeze volumul. Fiindcă unele pagini din manuscrisul care cuprinde amintiri din vremea detenţiei (1958-1964) prea seamănă cu cele concepute prin 1986-1987 când era preocupat de Europa care "a fost şi poate fi sarea pământului" (oct. 1985, în vol. C-tin Noica, Istoricitate şi eternitate, Colecţia "Capricorn", Nr.5-6, 1989, p.257).

După citirea manuscrisului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru , Securitatea l-a întrebat probabil pe Constantin Noica de ce a ţinut să scrie împotriva poporului român că atât deţinuţii politici torturaţi în închisori cât şi comuniştii ar fi "victime ale timpului lor" (p18). Desigur trebuie să-l fi chestionat şi cum de a îndrăznit să încerce a scoate pe ascuns din ţară materiale denigratoare. Discuţia dintre un fost deţinut politic urmărit, hărţuit şi solicitat la discuţii periodice după eliberatea sa din 1964 s-ar fi putut întâmpla să nu fi fost dintre cele mai politicoase, mai ales că Noica era singur în vila sa de la Păltiniş.

În toamna anului 1987, singurătatea lui Noica era destul de completă. Prietenul său, meteorologul Octavian Nicolae fusese îndepărtat din Păltiniş: "au trecut lunile octombrie şi noiembrie şi singurele legături pe care le mai aveam cu domnul Noica erau scrisorile şi din cînd în când un telefon" (Octavian Nicolae, în vol. Modelul Noica, 2009, p.426). Doar în camera de alături fusese plasată vânzătoarea de la chioşcul de cărţi din Păltiniş, tov. Norica Becheş care "l-a supraveghiat pe filozof cu îndrumare de la Securitate" (v. I. Filipciuc, Centenar Noica, Păltiniş, 25 iulie 2009, în rev. Origini, nr. 9-10/2009, Supliment Noica, p.II).

Lectura manuscrisului pe care Noica a făcut imprudenţa să vrea să-l publice în Occident a determinat probabil şi inexplicabila amânare a operaţiei după fracturarea colului femural în dimineaţa zilei de miercuri 25 noiembrie 1987. Motivul amânării a fost derizoriu, în condiţiile în care filozoful, deşi slab, "se controla medical şi rezultatele erau în general bune" (v. Modelul Noica, 2009, p. 146.) pentru cei 78 de ani ai săi. Doctoriţa Eleonora Emilia Cioran, cumnata lui Emil Cioran l-a vizitat pe Noica la Spital şi a spus într-un interviu că optimismul lui Noica o determinase să creadă că filozoful spera să se vindece, fiind nedumerit de amânarea operaţiei. In interviul luat de Ana Sîrghie, doctoriţa a adăugat că, spre surprinderea ei, a constatat pe corpul bolnavului nişte edeme generalizate, la mâini, abdomen şi picioare, vânătăi mult prea extinse pentru a se putea explica prin şocul căderii care a dus la fractură (Dr. Eleonora Emilia Cioran, în vol. Modelul Noica, 2009, p. 147).

În manuscrisul amintirilor din temniţă, interceptat şi confiscat de Securitate, când Noica a încercat să-l trimită fostei sale soţii pentru a fi publicat în Anglia, filozoful îşi pusese problema "ce au să facă în viaţă păzitorii şi administratorii doctrinei comuniste când se va termina cu mascarada comunismului" (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p.20). Pe parcursul celor douăzeci de ani de post-comunism s-a putut constata reapariţia dorinţei politice de a schimonosi adevărul. Nici incercarea comuniştilor de a "desfiinţa omul ca fiinţă morală" n-a fost cu totul abandonată, ideologii reciclaţi în holocaustologi obligându-i pe români "să recunoască exact ce vor ei (...) cu expresiile lor şablon" (C. Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, p.19).

Dacă este să luăm de bun "desfăşurătorul" şedinţei de alegeri, din 23 noiembrie 2009, de la USR (din Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional), este tot mai dificil de spus ce este USR-ul şi mult mai uşor de zis ce nu este: UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA NU ESTE O UNIUNE DE SCRIITORI!!! Fie şi pentru că lipseşte solidaritatea/ "uniunea"... - "întru cele ale Binelui"...!

...Din momentul în care am văzut cine candida pentru "şefia" USR, am înţeles că USR nu poate să-i reprezinte pe scriitorii autentici, cu valoare netrucată, ai României, ci a devenit (dacă n-o fi fost şi mai dinainte...) o anexă penibilă a regimului politic din România: un "tătuc", în jurul căruia "fac de gardă" mamelucii "tătucului", prin "masa" cărora se "scurg", spre josul obedient şi sicofant şi "lăudător profesionist" (numărând peste două mii de membri, din cei 2.400... - reunindu-i pe toţi impostorii "umflaţi" de suficienţă şi de pretenţii, obraznici, prădalnici şi nesimţiţi!)...se "scurg", spre "josul" lipsit de caracter, dar şi de valoare, "beneficiile" (relative, e drept...)... - iar "dizidenţii" (abia câteva zeci de scriitori de valoare, DACĂ or fi fiind şi atâţia!) formează un grup "tolerat", din raţiuni şmechere, de justificare a existenţei acestui mamut paralitic, care a devenit USR-ul... - tot mai mult, un refugiu de ţaţe, o "piaţă" largă şi greţoasă, de corupţi şi corupători, care sugrumă, pur şi simplu, semnificaţiile pur axiologice (s-ar cuveni să fie chiar apostolico-vaticinare...!) ale "adunăturii"...oricum s-ar numi ea: "uniune", "societate"...

Acest mamut inutil (poate doar celor care s-au refugiat în USR ca într-o "locaţie de pensie", să le fie de ceva folos...) nu mai are nici argumente, nici o logică elementară de existenţă, măcar, dacă i-am cere să ne explice: de ce Dumnezeu se mai numeşte "Uniune a SCRIITORILOR", şi nu "Brutărie" sau "Ferometal": USR NU E ÎN STARE SĂ-ŞI PROMOVEZE NICI MĂCAR CĂRŢILE PE CARE PROPRIILE EI JURII (de multe ori, chiar onorabile şi suficient de obiective...) LE PREMIAZĂ! Argumentul că "fiecare se descurcă, e economie de piaţă" e o tâmpenie fariseică, aduce aminte de afirmaţia "soldăţeilor" lui Ceauşescu (Dumnezeu să-l ierte!), referitoare la Şcoala Românească şi la profesorii ei: "Păi, în definitiv, voi ce produceţi? Voi doar consumaţi! Adică, muncitorul din fabrică să stea opt ore la strung, şi voi, nu?! Şi câtă eficienţă productivă are el, şi câtă ineficienţă crasă aveţi voi...în definitiv, voi nu creaţi nimic, nu se vede nimic, de pe urma voatră!"

Conform acestui argument, putem să renunţăm de pe acum la statutul de om: cultura şi lumina raţiunii din ochii "tereştrilor" vor dispărea, în cel mult un veac, şi se vor sui la loc, în pomi, conform darwinismului, o sumedenie de maimuţe...În orice perioadă a istoriei umanităţii cultivate/civilizate, scriitorul a fost "un lux", dar un lux necesar şi întreţinut, destul de constant, de mecenaţi. Fireşte, cu condiţia să existe valoare în ce scria şi, CEEA CE ESTE EXTREM DE IMPORTANT: această valoare să fie detectată, acceptată şi promovată!!! (...la curţile imperiale ale romanilor, la curţile ducale ale Evului Mediu etc. etc.). Şi să nu-mi ziceţi că un Horaţiu ori un Villon aveau, ei, bani de "promo"...!!! Doar atâta că, fie şi din orgoliu deşart, împăraţii romani şi ducii/prinţii medievali (într-o veritabilă "cursă" culturală, de "formula UNU"!!!) aveau nevoie să se fălească (poate cu prea multă vanitate,... - dar, în niciun caz, nu "ratau" valorile autentice...AVEAU GUST ARTISTIC RAFINAT, UNEORI INFAILIBIL, precum celebra familie aristocrat-florentină a Medicilor! - nu ca "maneliştii" noştri de azi, care promovează scabrosul cel mai vulgar al "efebilor" favoriţi, languroşi pervertiţi pe "deandosulea"... - pe post de "artă") - cu aceşti "bufoni" şi "monştri" ciudaţi... (monştri asemeni grifonilor şi sfincşilor...), care sunt scriitorii CARE AU DE SPUS LUMII CEVA!!!

...Iar nu să se fălească, pe de o parte, cu "numărul filialelor şi cu numărul membrilor", iar pe de altă parte să răsfrângă buza a dispreţ suveran, când vine vorba de a promova autentica valoare scriitoricească (...prin edituri şi librării, în care să se expună măcar ce au premiat juriile filialelor USR! - printr-un activ şi susţinut şi cât mai "maioresciano"-obiectiv "promo", al cărţilor, pe posturile de Radio-TV - pare că "revoluţia tehnică" este utilă oricărui cretin din lume, numai scriitorului de valoare, NU!)..."Nu-s bani la Cultură!"... - ...da, n-or fi ei prea mulţi, banii ăştia...(că nu se restaurează nici mânăstirile Voievodului Sfânt, Ştefan!) - dar, atunci, pe ce bani nu vă mai vede omul pe voi, "şefilor şi şefuţilor" şi "cadânelor (feminine şi nu doar...) de şefi", de atâtea "primblări" prin ..."neagra străinătate"?! Şi nu cu "tărăboanţa"...ci cu maşini "tari", schimbate ca..."izmenele"! Aud?! ...Iar nu să "promoveze", asiduu, moda TIR-urilor pline de "euroi" (...dar şi de alimente! - "Foamea/criza-i mare, Mitică!"), puşi în slujba "numărului sporit de membri"...ptiu! - ăsta, abia, e un stahanovism absurd, neo-stalinism pseudo-scriitoricesc şi putregăire abjectă, prin "lamura" (de plumb...) a corupţiei, a coruperii caracterului USR-ului! Prin aşa, abia, se "strică orzul pe gâşte" ŞI SE COMPROMITE, GRAV ŞI DEFINITIV, IDEEA DE USR ŞI DE SCRIITOR!!!

...Din momentul în care răspunsul dlui Nicolae Manolescu, la solicitarea lui Liviu Ioan Stoiciu (precum că Paul Goma ar trebui făcut "preşedintele onorific al Uniunii, cât mai puteţi"), a fost: "Goma nu e membru al Uniunii" - îmi este extrem de clar că birocraţia meschină a distrus existenţa REALĂ a USR-ului. Chiar dacă valoarea estetică a operei lui Goma nu depăşeşte, cu prea mult, mediocritatea - în schimb, valoarea umană şi de caracter îl singularizează: este unicul scriitor român, dizident autentic, asumându-şi integral riscurile dizidenţei sale, în raport cu regimul comunist din România ante-1989. Şi, ca şi Hristos, a luat asupra sa păcatele acestora...Nu şi la modul mântuitor, e drept. ...Tot aşa precum lui Goma (SUNT ABSOLUT SIGUR!) le-ar fi răspuns dl Manolescu şi lui Eminescu, Creangă, Caragiale...("ne-membri ai USR"...) - dacă aceştia n-ar fi fost nişte eminenţi... "pupinmanoleşti"!!! Doar UNUL trebuie să fie "tătucul", precum Bunul Dumnezeu, nu?! ...Am devenit membru al USR-ului la îndemnul şi insistenţele unui mare şi autentic poet neaoş vrâncean, Dumitru Pricop. Zăbovesc, încă, în USR, în memoria celor care acum nu mai sunt, dar, prin propria lor valoare de ARTIŞTI AUTENTICI, nu au girat, din plin, doar valoarea cărţilor mele şi au confirmat harul Duhului meu - ci au girat şi, din păcate, continuă, prin reverberaţii mistice, transmundane, să gireze şi numele de "USR"

...Dar mi-e tot mai greu şi tot mai penibil să confrunt frunţile lor boltite de Har Dumnezeiesc, cu...realitatea şedinţei din 23 noiembrie 2009, a USR... - fără să mă simt... murdar...de fapt, pângărit de impostura obraznică şi sterilă, a celor care au ajuns şi se "ţin" (unul pe altul, şi toţi ca..."variante de putere"...?! - ..."putere", în lumea unde ar trebui să apară Frumuseţea Dumnezeiască a Verbului!!!... - dar n-o mai poate face, de scârbă şi lehamite...) în "fruntea bucatelor": un Manolescu-"tătuc" - doar...ŞEF, "până la 120 de ani" (că doar nu veţi zice că o Istorie..., în care Eminescu şi Neamul Românilor, sunt batjocoriţi, spurcaţi şi înjosiţi, face din Manolescu un scriitor şi un critic şi un model de om de cultură...cum ERA, oarecum, înainte de 1989...?!), un Breban, care nu-şi poate citi nici el romanele, fără să adoarmă...un limbric tuciuriu, care se zbate de mama focului, în intestinul (gros) al subculturii/imposturii obraznice, de "enterteinment"...un Stan, care înseamnă mai puţin decât nimic (fără de Bran...)...În ce-l priveşte pe dl Ştefan Agopian, îmi rezerv, încă, vreme de meditaţie. Dar atât!

...E mult prea puţin pentru a fi, totuşi, ceva...

Cu toţi cei 61 de ani trecuţi de la această dată, colbul uitării nu s-a aşternut peste ea, căci semnificaţia ei e mai mult decât o dată istorică - realipirea voluntară a teritoriilor Transilvaniei la patria mamă, România - e o transcedentală realizare, împlinirea visului românilor de a fi uniţi în spaţiul testat de strămoşii noştri daco-romani, de la Tisa la Nistru, din Maramureş la Dunăre.

O dată memorabilă în care inimile tuturor românilor, oriunde soarta i-ar fi aruncat, bat la unison şi pe care o sărbătoresc cu bucuria pe care ţi-o dă conştiinţa datoriei împlinite, de părinţii noştri, care ne obligă a o respecta întocmai.Pământul sacru al Transilvaniei, leagănul strămoşilor noştri daco-traci, daco-romani, eliberat de hoardele bolşevice ale ovreiului ungur Bela Kuhn, se realipise cu provinciile ei anexe, Crişana, Maramureşul şi Banatul, la trupul milenar al Daciei romane.

Secolele de suferinţă, de calvariu, de umilinţe impuse de mentalitatea asiatică a unor administratori despotici, sub controlul cărora soarta vitregă şi intrigile unei Europe fără conştiinţă proprie, nerecunoscătoare şi perversă ne aruncaseră fraţii de dincolo de Carpaţi, au fost date - în câteva luni - deoparte, de braţele vânjoase ale soldaţilor români care, odată cu eliberarea fraţilor lor, eliberau Ungaria şi Europa Centrală de primejdia comunismului agresiv, care venea dinspre stepele ruseşti. Intraseră biruitori în Budapesta, capitala făloşeniei şi aronganţei maghiare, autoarea atâtor nedreptăţi făcute Neamului român, stăpân de când lumea al acestor teritorii uzurpate prin forţă şi vicleşug, dar nicio clipă nu s-au gândit să le răzbune. Uzurpatorii unguri de ieri erau atât de oropsiţi de soartă, că omeneşte au uitat tot şi, aşezându-şi bucătăriile de campanie la încrucişarea drumurilor, au împărţit cu populaţia flămândă pâinea şi mâncarea lor.

Ungurii n-au priceput însă că dreptatea istorică care se făcuse populaţiei autohtone româneşti, era un semn al lui Dumnezeu, indicând necesitatea unei convieţuiri paşnice între cele două naţiuni neslave, ameninţate de panslavismul rusesc, acelaşi sub orice conducere ţaristă sau comunistă ar fi.

Dimpotrivă, parcă omenia românească le zgândărise şi mai mult fanatismul amorului propriu şi-au început să uneltească din răsputeri de la această dată şi până în zilele noastre şi continuă să uneltească, prin propagandă mincinoasă, pentru a fărâmiţa - încă o dată - unitatea românească consfinţită la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918.

Ca deosebire între comportamentul românilor noştri şi al ungurilor care, din cauza conspiraţiei aceleiaşi Europe perverse, ocupaseră în 1940 partea de Nord a Transilvaniei, ca pedepsire a politicii externe titulesciene, patronată de "tâlharul tâlharilor", regele Carol al II-lea.

Crimele odioase săvârşite, cu sânge rece mongolic, împotriva populaţiei majoritare româneşti, contrar acordurilor încheiate privind schimbul de populaţie, ar fi fost suficient ca după 23 August 1944 să se dezlănţuie, din partea românilor, o acţiune de răzbunare. Dar n-au făcut-o, gândindu-se că aceeaşi năpăstuită soartă aştepta ambele popoare, cnutul comunismului sovietic lăsat, de aceeaşi Europă perversă, să se abată crunt asupra Europei de Est, predată bunului plac al muscalilor stalinizaţi. Deşi la fel de părtaşi la "binefacerile paradisului roşu", cu care i-a blagoslovit Apusul, tratamentul aplicat minorităţilor româneşti rămase în Ungaria, nu a fost egal cu cel aplicat de români minorităţilor maghiare rămase în România. Atât R.P.P.-ul, cât şi R.S.R.-ul s-au întrecut în a-i cocoloşi cu ample libertăţi locale, nevisate şi nemeritate. Mai mult, în anul 1950, în luna Octombrie, guvernul R.P.R.-ist a decretat o săptămână a prieteniei Româno-Maghiare în care au avut loc o serie de manifestări în acest sens şi pe care le-au marcat în istoria filatelică, cu emiterea unui timbru poştal cu supratiparul "Trăiască Prietenia Româno Maghiară". Nimic corespunzător nu s-a produs nici până astăzi din partea vecinilor unguri.

Şcoli, universităţi, biblioteci, teatre, presă, toate proprii, reprezentanţi în Parlament, profesori universitari, demnitari, miniştri în guvern, etc, pentru ca, până la sfârşit, ungurii noştri, în complet acord cu guvernul de la Budapesta al lui Janos Kadar şi cu ungurii refugiaţi în Occident după revoluţia din 1956 (care se bucură de multe simpatii în opinia publică mondială) să imagineze "persecuţii" împotriva ungurilor în R.S.R. şi să ceară, prin manifestaţii publice, în faţa ONU şi a guvernului american de la Washington, sever boicot şi sancţiuni împotriva României. Al cui joc vor să-l facă ungurii comunişti cu această neloaială atitudine faţă de românii comunişti, "fraţi întru ideologia leninisto-marxistă"? Transilvania nu mai este o problemă de la 1 Decembrie 1918. Situaţia ei politică este ireversibilă. A fost, este şi va fi totdeauna românească. Nu se mai poate re-medievaliza istoria. Omenirea a plătit scump cele două principii izvorâte din cele două crunte războiae mondiale: cel al naţionalităţilor şi autodeterminării şi cel al drepturilor omului, care se vrea astăzi aplicat pe întreaga planetă.

Lipsa de prevedere şi de românism a primilor conducători R.P.R.-işti, a lăsat câmp liber vehemenţei antiromâneşti a militanţilor unguri revizionişti, prin eliminarea bruscă şi inutilă a Bisericii Unite, bastionul religios românesc în contra maghiarismului şi a maghiarizării. Preoţii catolici maghiari şi episcopii lor sunt cei mai denigratori ai românismului transilvănean şi propagatori ai maghiarizării, pentru ca şi "românii să se bucure de regimul de favoare al ungurilor" în R.S.R. Cum am afirmat-o deseori, n-ar fi mai bine să-i frământe pe toţi cei interesaţi în acel spaţiu carpatin, să realizeze o confederaţie a statelor - neslave, - Austria-România-Ungaria? Ar fi pivotul unei adevărate Europe Unite, forţă de echilibru între pretenţiile a doi monştri care vor să domine lumea, cum a visat-o Roosvelt: Rusia, prin comunism şi SUA, prin democraţia tip american.
Vechiul continent le respinge deopotrivă, ca inadecuate culturii proprii.

"Naţionalul" şi "naţionalismul" reprezintă două stadii de realizare ale unei naţiuni, doi timpi diferiţi de trăire a ei, de percepere a Cosmosului, unul precumpănitor extern, altul precumpănitor intern, unul îndreptat mai mult spre lumea din afară, spre epos, altul mai mult spre lumea lăuntrică, spre ethos. "Naţionalul" reflectă mişcările de unificare politică a popoarelor europene, de grupare a lor în state independente. "Naţionalismul" presupune această etapă încheiată. El îşi face apariţia numai după ce popoarele şi-au delimitat frontierele lor etnice şi fiecare dintre ele a ajuns să formeze o unitate de sine stătătoare. Cu "naţionalismul" începe perioada de interiorizare a neamurilor, de structurare a lor în adâncime. "Naţionalul" reprezintă mobilizarea teritorială a unui popor, "naţionalismul" pleacă de la această achiziţie pentru a intreprinde mobilizarea lui spirituală. Nu există mişcare naţionalistă care să nu fi fost tributară adevărurilor religioase. Să ne aducem aminte câteva fapte. Acordurile de la Lateran, care au pus capăt conflictului dintre Vatican şi statul italian au fost opera unei mişcări naţionaliste; falangismul spaniol s-a ridicat pe fundamentele catolicismului, iar din partea Mişcării Legionare au plecat cei mai aleşi reprezentanţi ai săi în Spania, ca să lupte pentru apărarea Crucii. Chiar naţional-socialismul, a cărui evoluţie specifică de mai târziu tindea spre un panteism nebulos nu s-a sfiit să vorbească la începuturile lui de creştinism, adoptându-l între punctele sale programatice. În genere, toate mişcările naţionaliste, mai mult sau mai puţin conştiente de săvârşirea faptului, au împrumutat ceva din mistica şi accentele revoluţionare ale creştinismului."Horia Sima, Menirea Naţionalismului Ca şi în multe alte situaţii, analiza pe care Comandantul o face unor fenomene istorice este foarte bine structurată printr-o definire exactă a noţiunilor şi a raporturilor dintre ele.

Naţionalismul reprezintă o fază superioară a evoluţiei unei naţiuni, momentul când ea începe să-şi exploreze ( nu în mod disparat ci sistematic) energiile adânci, profunzimea identităţii sale. Din păcate mulţi vorbitori ai limbii române actuale conferă termenului "naţionalism" o conotaţie peiorativă ca urmare a utilizării sale îndelungate în sens negativ, bineînţeles de către gânditorii de stânga. Naţionalismul este confundat cu şovinismul, ceea ce e fals. Legătura, subliniată clar de Horia Sima între naţionalism şi religie, şi în mod special religia creştină pentru popoarele europene, nu este numai o constatare istorică ci face parte din logica gândirii naţionaliste. Popoarele europene s-au cristalizat şi structurat pe baza creştinismului. A scoate creştinismul din identitatea natională înseamnă a -i anula acesteia multe secole de istorie, a o rupe de rădăcinile sale. Identitatea naţională nu se defineşte numai prin raportare la celelalte popoare, ci şi în relaţia cu Dumnezeu. În afară de relaţia omului ca individ cu Dumnezeu, avem şi o relaţie colectivă cu Dumnezeu ca naţiune, ca purtători ai aceleiaşi identităţi pe care trebuie s-o împlinim, s-o înnobilăm. Evanghelizarea în profunzime a neamului românesc este scopul fundamental al adevăratului naţionalism. Cel care a înţeles şi a împlinit acest destin a fost Corneliu Zelea Codreanu. Noi am primit de la el aceasta lumină şi trebuie să o ducem mai departe.

"Cred în destinul neamului românesc, cred în revoluţia creştină a omului nou, cred în libertate, în personalitate şi în dragoste, de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, mândră şi puternică, într-un nou stil de viaţă care va transforma în valori de circulaţie universală bogăţiile sufletului românesc." (Mircea Eliade)

Montesquieu (1689 - 1755), prin cartea sa "Defense de l'Esprit des lois" 1748 (1750), formulează ca principiu central pentru organizarea statului, ideea separării puterii în stat. După Montesquieu, regimurile puteau fi : Republică, Monarhie şi Dictatură, bazându-se respectiv pe virtute, onoare şi teamă.Acest principiu a fost contrazis de dictatori, dar a fost preluat cu succes în Constituţia Statelor Unite ale Americii din ianuarie 1787 şi de Constituţia Franceză din 1791. Astăzi, acest principiu este inclus în constituţiile tuturor statelor democratice.În România din perioada dictaturii comuniste, nu putea fi vorba de o efectivă separare a puterii în stat, deoarece constituţia prevedea clar că "forţa conducătoare în Republica Socialistă Română este Partidul Comunist Român". Era stabilit în continuare că Partidul îşi exercită rolul său conducător prin intermediul membrilor de Partid, care ocupau toate funcţiile importante în stat (nomenclatura). Dacă nu erai membru de Partid, nu puteai primi nici unul dintre aceste posturi importante, iar dacă erai membru de Partid, odată ajuns în funcţie, trebuia să te supui total voinţei Partidului, fără comentarii, fără rezerve şi fără păreri proprii. Dacă te opuneai sau ezitai să execuţi un ordin, recte "o indicaţie preţioasă", erai imediat destituit (deobicei pentru motive de boală), înlocuit şi desigur, trecut pe lista neagră. Se cunoaşte din trecut un episod semnificativ petrecut în Rusia imediat după preluarea puterii de către comunişti. O femeie s-a adresat plângând celebrului Felix E. Dzerjinscki (şeful Poliţiei Politice Bolşevice CEKA- devenită ulterior KGB), spunânu-i că fiul ei a fost arestat pe nedrept, şi a cerut să se facă dreptate. Acesta i-a răspuns cu cinism, clar şi dur : "Eu nu sunt pus aici ca să fac dreptate ci ca să asigur triumful comunismului !"

Şi pe lângă tabloul sinistru al Tribunalelor Româneşti Comuniste, a apărut şi tagma avocaţilor vânduţi şi lipsiţi de scrupule. Imi amintesc de o discuţie cu un tânăr avocat, să-i zicem cu un nume de circumstanţă Dumitrescu, fratele unui fost coleg de şcoală, avocat foarte agresiv, mândru şi ambiţios, care într-un grup de prieteni a spus aşa : "mâine am un proces la tribunal. Trebuie să bag în puşcărie un om nevinovat. Ce să-i faci, asta îmi este meseria !" Cazul e vechi şi desigur prescris, iar celebrul meu avocat e de mult plecat în America. A rămas doar amintirea amară a lipsei lui de scrupule şi de omenie, şi desigur un lanţ lung de întemniţaţi nevinovaţi.Se spune că un bun avocat poate dovedi în instanţă că de fapt, reclamantul l-a muşcat pe câine, nu câinele pe reclamant. Pe de altă parte, justiţia, este reprezentată ca fiind o femeie legată la ochi, care ţine o balanţă în mână, şi care nu face altceva decât să cântărească ceea ce s-a pus în balanţă. Si de aici încep manipulările, interpretările tendenţioase, traficul de influenţă, corupţia.Astăzi, în România "ţară liberă şi democrată", deşi s-a introdus în legislaţie principiul separării puterii în stat, cu toate că nu mai există Partidul Comunist care să impună verdictul său, lucrurile continuă să meargă altfel decât prevăd frumoasele principii de dreptate, egalitate şi libertate. Săracul care de foame a furat o pâine, este urgent băgat la închisoare, iar cel care a furat milioane, beneficiază de avocaţi iluştri, experimentaţi şi cu relaţii, care obţin în mod absolut legal amânarea procesului, uneori chiar 10 ani, până când cazul intră în prescriere şi nu se mai poate da nici sancţiune.

O altă modalitate perfidă de a manipula şi de a ocoli legea, este încadrarea infracţiunii în mod tendenţios la un paragraf minor. De exemplu uciderea unor deţinuţi în închisorile politice din perioada comunistă de către un angajat al închisorii, de paznici civili ori militari, de anchetatori sau colaboratorii lor, nu se încadrează la crimă, cum ar fi corect şi legal, ci la "abuz în servici", care se pedepseşte cu amendă sau scurtă închisoare dată cu suspendare, care se prescrie după trei ani, şi care elimină orice posibilitate de rejudecare, sau redeschidere a procesului, pentru motivul absolut legal, că un om nu poate fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă.Şi deşi nu mai sunt la putere comuniştii, în justiţia modernă, liberă şi democrată a României, în mod frecvent şi curent, dispar dosare sau acte din dosare, dispar martori, dispar procurori, iar avocaţii găsesc pentru clienţii lor bogaţi, cele mai rafinate tertipuri de a îi scoate basma curată.

Parlamentarii români luptă din răsputeri pentru păstrarea imunităţii lor parlamentare care îi fereşte de orice tragere la răspundere şi se opun tuturor măsurilor de luptă contra corupţiei, pentru binecunoscutul motiv că ei ar fi primii vizaţi de această procedură. Preocuparea cea mai importantă a politicienilor români de astăzi este să profite material cât mai mult, să se îmbogătească cât mai repede, iar dacă sunt întrebaţi cumva de reporteri sau organe de cercetare, justifică milioanele apărute din senin ca fiind de pildă "moştenire de la mătuşa Tamara " (cazul Năstase). Si poporul acceptă, cu sau fără discernământ, cu sau fără suspectarea legalităţii, dar mai presus de toate, poporului nu i se cere părerea.Pe plan politic, politicienii noştri împărţiţi pe grupe de interese numite Partide, folosesc din plin slăbiciunile legilor, ei sunt împărţiţi în guvernanţi şi opoziţie, iar opoziţia oricare ar fi ea, luptă cu îndârjire la toate nivelele şi din păcate cu mult succes, să împiedece orice acţiune bună pentru ţară şi pentru popor iniţiată de guvernanţi, să o amâne chipurile pentru perioada când vor veni ei la putere, să-şi asigure astfel celebrul "capital politic".

Cine oare mai ştie astăzi, sau pe cine mai interesează, ce partid era la putere când s-a construit podul peste Dunăre de la Cernavodă? Şi jocul acesta incorect dar din păcate absolut legal, se repetă la infinit, iar ţara consumă sume enorme de bani care dispar fără urme, iar infrastructura românească continuă să fie pe ultimul loc în Europa Unită.Machiavelli spunea că fiecare popor are guvernul pe care îl merită. Se pare că afirmaţia e universal valabilă. Specific pentru români este însă, o teribilă incultură politică, o accentuată miopie politică, o corupţionare rapidă pentru foarte puţini bani sau foarte puţine avantaje materiale la nivel de individ. Aşa au apărut la recentele alegeri, voturi multiple, turism electoral, manipulări de voturi, de urne şi ştampile de votare. Nu convingeri politice sau dragoste de ţară, ci corupţie meschină la nivel de găinărie, asta este explicaţia acestei triste realităţi.Am auzit comentarii la români, de genul : "i-am ales acum pe ăştia, dar nici ei nu au făcut nimic !"

Românii, imediat după revoluţie, şi-au imaginat că prin votul lor "democratic" vor aduce la putere un guvern care să umple rafturile magazinelor cu produse occidentale şi lor să le umple buzunarele cu bani, fără ca ei să facă ceva, fără să muncească sau să renunţe la ceva din bunăstarea personală. Alte state din zona fost comunistă au înţeles că în perioada de tranziţie trebuie să accepte nişte renunţări, nişte măsuri de solidaritate, nişte eforturi colective şi individuale care să redreseze, să ridice economia ţării lor, şi care acum se află mult înaintea României, ca de exemplu Polonia, Cehia, sau Ungaria. Vecina noastră, Ungaria, care are mult mai puţine resurse naturale şi umane decât România, este totuşi mult mai avansată, în special în domeniul infrastructurii. In actuala grea situaţie de criză economică şi politică, românii ies în stradă şi fac scandal pentru ca li s-au impus patru zile de concediu fără plată. Ei nu acceptă nici o renunţare de dragul ţarii, sunt gata să sacrifice un guvern care are realizări concrete şi justificări reale pentru măsurile "nepopulare", ei nu vor sau nu pot să gândescă la interesul ţării ci doar la ceea ce cred ei că este interesul lor personal. Ar trebui să-şi amintească de miile şi sutele de mii de români care în timpul războaielor şi-au sacrificat viaţa pentru neam şi pentru ţară, sau de miile şi sutele de mii de deţinuţi politici care au fost ucişi în chinuri groaznice, supuşi ani mulţi, unii chiar zeci de ani, la cele mai groaznice torturi şi schingiuiri pentru crdinţa lor în adevăr, dreptate şi libertate, pentru devotamentul lor faţă de Dumnzeu, neam şi ţară, şi nu în ultimul rând, pentru libertatea şi traiul nostru mai bun de astăzi.

Tot miopia politică, lipsa culturii politice şi economice i-a făcut pe mulţi români să demonstrze pe străzi şi să strige plini de revoltă cu toate ocaziile că : "guvernul vrea să ne închidă fabrica, vrea să ne lase pe drumuri, muritori de foame cu nevestele şi cu copii noştri". În lumea largă şi în special în Europa, o fabrică, dacă nu produce şi mai ales nu vinde produse, nu are bani să-şi plătească salariaţii, energiile şi materiile prime, ea trebuie să dispară în procesul natural de selecţie şi de concurenţă, şi deobicei dispar din vină proprie, din greşeli de marketing în prospectarea pieţii. Nicăieri în lume nu închide guvernul o fabrică şi în plus nici un guvern din lume nu are fonduri proprii din care să plătescă firme falimentare. Plata o fac sau nu, doar investorii privaţi, în funcţie de existenţa sau inexistenţa unui posibil profit real. În Germania de pildă, chiar înainte de criză, falimentau anual cam 30.000 de firme mici, mijlocii şi mari, şi asta s-a considerat un proces natural de liberă selecţie în concurenţa. Unele dispar, apar altele noi în locul lor.

Aşa e în economia de piaţă, nu mai e ca în economia centalizată comunistă în care Partidul dispunea de toate resursele şi lua de unul singur toate hotărârile bune şi rele, fără ca cineva să îl tragă la răspundere pentru falimentele reale şi dezastrele provocate de hotărârile geşite. Există peste tot în lume acţiuni de manipulare în campanii electorale. Recent în Germania, în perioada de propagandă electorală, pentru a-şi asigura votul miilor de angajaţi vizaţi de falimentul firmei Opel, Angela Merkel, candidata la postul de Cancelar, a promis oficial prin presă şi televiziune, sprijin material pentru firma Opel în vederea menţinerii locurilor de muncă. Imediat după alegeri însă, când şi-a văzut sacii în căruţă, noua aleasă a anunţat mari schimbări de conjunctură şi nu s-a mai acordat nici un sprijin material Firmei Opel din Germania, prezentând însă din motive cosmetice, nişte explicaţii foarte bine puse la punct. Recent s-a anunţat de către centrala GM că la Opel Germania se vor concedia cam 4000 de angajaţi. Vorba românului : deşteptul promite şi prostul trage nădejde.

Şi cu libertatea, e cam tot aşa. Mulţi români au confundat democraţia cu anarhia, au zis că dacă e libertate, fiecare poate face tot ce vrea. Si dacă un reprezentant al puterii executive încerca să-l oprească, îl arătau cu degetul strigând în gura mare pe stradă că respectivul e terorist şi ceauşist, până când se strângea lumea în jur, şi omul legii trebuie să dispară ca să nu fie agresat de "noii revoluţionari". Eterna luptă dintre dreptul forţei şi forţa dreptului, capătă noi şi măreţe forme în atmosfera revoluţionară a tranziţiei. Acum nu se mai trage cu pistolul ca în Texas, acum se trage cu ciubucul, cu corupţia, cu nepotismul, cu noua mafie economică şi politică, iar rezultatele după cum se văd, sunt cam acelaşi ca în Texasul de altă dată.Ar trebui să înţeleagă tot omul, că libertatea, ca să nu devină anarhie, trebue înţeleasă doar în cadrul legilor. Legea este un cadru care îţi asigură şi îţi apără o sferă pesonală şi o deplină libertate în cadrul acestei legi, nicidecum în afara ei. Această lege, pe lângă drepturi, îţi aduce şi nişte obligaţii. La baza legilor stă condiţia obligatorie ca fiecare să respecte interesele, proprietatea, liniştea, şi sfera intimă a celor din jurul său. Legea stabileşte condiţiile în care fiecare individ poate folosi bunurile comune ale sociatăţii, ca de exemplu drumurile publice.

Prin lege este stabilit că toate vehiculele auto, hipo, velo, etc., trebuie să circule pe partea dreaptă a drumurilor publice. Şi ce se întâmplă dacă vine un "neorevoluţionar" şi zice : "eu sunt om liber, mie nimeni nu poate să-mi impună ceva cu care eu nu sunt de acord şi despre care nu mi s-a ceru în mod democratic părerea, e o încălcare a principiilor drepturilor omului şi un amestec în viaţa mea personală !" Si dacă acest erou va merge conform hotărârii sale revoluţionare pe partea stângă a carosabilului, dacă în primele ore nu va muri într-un accident de circulaţie, va fi eliminat de pe drumurile publice de către reprezentanţii legii prin ridicarea permisului de conducere şi îi va rămâne doar posibilitatea de a se plimba cu maşină prin pădure, deşi şi acolo sunt fel de fel de restricţii şi obstacole.Şi cum rămâne cu separarea puterii în stat ? Mai întâi să clarificăm ce înseamnă asta, deoarece foarte mulţi nu au ştiut niciodată, şi de acea pot fi uşor induşi în eroare de către răuvoitori. Să presupunem că s-ar organiza un referendum asupra acestei probleme, şi că cei care contabilizează rezultatele, adică "monitorizează" voinţa şi dorinţa poporului, deci a fiecărui individ, ajungând la o stână, undeva la munte sau pe un ogor în Bărăgan, ar avea cam aşa o procedură :

-Bade, ai simţit matale vreodată lipsa separării puterii în stat ?

-Ba, io nu, domnule.

-Şi crezi că ar trebui să schimbăm legea strămoşească a pământului, legea după care au trăit părinţii şi strămoşii noştri, legea pentru care străbunii au luptat de-a lungul istoriei cu turcii, tătarii şi toţi năvălitorii care au vrut să ne prade şi să ne răpească ţara ?

-D-apoi cum să vreau aşa ceva, Domnule.

-Te-am înţeles bade, şi am consemnat voinţa dumitale.

Şi uite aşa, cu această schemă, ar rezulta real şi legal, că statistic, 80% din populaţia ţării este împotiva separării puterii în stat. Iată deci că în anumite probleme, puterea trebuie să se consulte numai cu cei care au pregătirea necesară, cei care au înţelegere şi cunoaştere pentru aceste lucruri, deci se ajunge la ideea elitelor, fapt care nu înseamnă discriminare şi nici agresarea principiului egalităţii, ci numai evitarea unor erori grosolane şi a unor manipulări răuvoitoare.Se spune că România are legi foarte bune dar nu se aplică consecvent, iar încălcarea şi nerespectarea legilor nu se pedepseşte, sau se uită ideea că "în faţa legii toţi oamenii sunt egali".

Ori tocmai aici ar trebui să se manifeste cu putere şi foarte corect efectul separării puterii în stat. Partea puterii care creiază legile, adică Legislativul, trebuie să întocmească şi să promoveze legi care apără interesele omului cinstit precum şi interesela poporului şi ale statului, cu respectarea normelor internaţionale şi ferit de influenţele şi dorinţele nefaste ale unor persoane sau grupuri care vor să speculeze legile în favoarea lor. Parte puterii care aplică legile, Executivul, trebuie să aplice cu cinste şi corectitudine legile în vigoare ale statului, evitând brutalităţile, corupţia, traficul de influenţă, părtiniri neprincipiale, interpretări tendenţioase avocăţeşti şi evitând rătăcirea în labirintul birocraţiei. Si în fine Justiţia, care imparţial, incoruptibil, independent de orice influenţă, ameninţare sau cointeresare, să pedepsească toate încălcările legilor, indiferent de poziţia în societate a vinovatului.

Căci dacă omul de rând va vedea că legea nu îl apără, nu-i apără drepturile, îl lasă pradă celor răi, va fi tentat să-şi facă singur dreptate, şi asta va însemna sfârştul forţei dreptului, reîntoarcerea dreptul forţei.Am cunoscut cu mulţi ani în urmă, în epoca Comunistă, un caz foarte concludent. Este vorba de un fost coleg de liceu, un caracter deosebit de frumos şi de o inteligenţă sclipitoare, coleg care de multe ori a luat asupra sa câte o vină străină, doar pentru a-şi salva colegii de clasă de pedepse generale, în masă, şi cu toate că asta i-a adus ca pedeapsă amânarea pentru toamnă a tuturor examenelor de an. Acest adevărat Robin Hood, fiind fiul unui profesor de fizică şi matematică, a fost obligat să se înscrie la Politehnică. După terminarea primului an universitar, s-a dus la tatăl său şi i-a arătat carnetul de note plin cu calificative excepţionale de foarte-bine pe toată linia, după care i-a spus aşa : "ţi-am arătat că pot, dar mie nu-mi place meseria asta !" şi s-a înscris imediat la Facultatea de Drept pe care a terminat-o cu mult succes.

După terminarea facultăţii şi efectuarea unor ani obligatorii de stagiu, a ajuns Procuror. Aici însă sufletul lui de Robin Hood nu s-a putut împăca cu situaţia de fapt. Mi-a povestit numeroase cazuri în care s-a solicitat hotărârea lui, şi mi-a spus că a refuzat să bage la închisoare nişte oameni nevinovaţi şi că deasemeni a refuzat să elibereze nişte ticăloşi cu relaţii. Ca urmare, a fost invitat la sediul Miliţiei, dus într-un beci special amenajat, unde a fost bătut în mod profesionist, zile în şir, de către foştii lui colaboratori, cu care lucrase ca procuror.

Mi-a povestit cum îi ruga : "nu mai loviţi cu bastoanele de cauciuc, că doare al naibi de tare ...". După multe zile de program din acesta special, şi-a pierdut echilibrul psihic. A reuşit să fugă cumva peste acoperişuri, ziduri şi gaduri, fiind convins că este partizan şi se află în lupte de gherilă, până când, cumva, nici el nu a ştiut cum, a ajuns acasă. Asta a fost relaţie concretă de colaborare socialistă între Legislativ, Executiv şi Justiţie în România comunistă. Bietul meu coleg, deşi nu şi-a revenit complet nici până astăzi, e un pensionar uitat de lume, după ce ca să nu moară de foame i-s-a permis să lucreze un timp ca jurist-consult la o firmă industrială de importanţă submediocră.

Fraţi Români, trăim vremuri grele, confuze, înceţoşate, într-o lume incertă zisă "de tranziţie", complicată de criza economică mondială şi de criza politică specifică creată înadins de politicienii români.

Mulţi dintre români sunt de bună credinţă şi ar dori din tot sufletul binele poporului şi al ţării, dar nu sunt bine informaţi, sau sunt greşit informaţi, rătăciţi în jungla propagandei politice din ţară. Pe drept cuvânt, nu mai ştii pe cine să crezi, nu mai ştii care e cel bun şi care e cel rău. Ce e de făcut? Cu calm şi cu răbdare alegeţi-vă sfătuitorii, încercaţi să găsiţi adevărul, propovăduiţi şi apăraţi adevărul. Incercaţi să gândiţi şi să acţionaţi spre binele poporului şi al ţării. Încercaţi să împiedicaţi o întoarcere la un regim comunist chiar de tip nou şi cu o aşa zisă faţă umană. Mulţi dintre comuniştii de ieri au devenit marii democraţi de astăzi. Dar nu uitaţi, lupul îşi schimbă părul dar năravul ba, iar ei se vor camelioniza permanent după principiul că "până treci puntea, dai mâna şi cu dracul". Odată ajunşi din nou la putere vor fi foarte greu de înlăturat şi vor sfâşia între timp şi puţinul care a mai rămas din biata noastră ţară.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

În Vithleem ni s'arată
Astăzi s'a născut
Cel făr' de'nceput
Cum au spus proorocii.
Astăzi s'a născut
Cel făr' de'nceput
Cum au spus proorocii.

Că la Vithleem, Maria
Săvârşind călătoria
Într'un mic sălaş
Lâng' acel oraş
A născut pe Mesia.
Într'un mic sălaş
Lâng' acel oraş
A născut pe Mesia.

A venit ş'aici Crăciunul
Luminându-ne surghiunul
Cade albă nea
Peste viaţa mea.
Peste suflet ninge.
Cade albă nea
Peste viaţa mea
Care'aici se stinge.

Tremură albastre stele
Ca şi lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Pâlpâiri de stele...

Peste fericiri apuse,
Pune-ţi mila Ta Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă'n zori,
Pieptul lor suspină.
Cei din închisori
Te aşteaptă'n zori
Să le-aduci lumină..

Maica Domnului Curată,
Ad'o veste minunată,
Înfloreşte-n prag
Zâmbetul Tău drag
Ca o zi cu soare.
Zâmbetul Tău drag
Îl aşteaptă'n prag,
Cei din închisoare.

Numai casa mea posacă
A'mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
Pentru noi nu'i stea,
Cerul nu s'aprinde.
Pentru sgribuliţi
Îngerii grăbiţi
Nu aduc colinde.

O Iisuse Împărate,
Iartă greşeli şi păcate.
Vin de'nchizi uşor
Rănile ce dor,
Visul ni'l descuie.
Noi Te'om aştepta,
Căci pe crucea Ta
Stăm bătuţi în cuie.

Doamne al cerului şi al pământului,
dă-mi duh să fiu, pe bine şi pe rău:
argat îndelungrăbdător al cuvântului
al îndreptărilor Tale şi al harului Tău!...

Din drumul meu, dă tihna la o parte,
şi dă-mi tărie de-orice joc şi jind
şi de toate bucuriile deşarte
ca de haine şi podoabe diavoleşti, să mă desprind!

Fă ca maşterile zile ce mi-au mai rămas
-cu pas neşovăielnic şi fierbinte-
ca şi când aş fi mereu la'ntâiul pas
-să le duc prin spinii vieţii înainte!

Anii, pentru alţii, lungi, ceţoşi şi grei
cu toată greutatea lor, aruncă-i, Doamne,
pe bătrânii şi şubrezii umeri ai mei
prin negurile nesfârşitei mele toamne!

Tu mustră-mă mereu şi crâncen mă învaţă
cum pe-atâţia alţii i-ai mai învăţat:
să nu mă leg de lume şi de viaţă
cu suflet sterp, de om ce crede-se bogat!

Fă ca nici trufie, nici fărădelege
în mine brazdă caldă să-şi găsească
şi neghina, spic netrebnic, să nu lege
pe ogorul meu de osteneală pământească!...

Dezlănţuie în faţa mea, cu limbi de foc, furtuna,
şi-n bezna oarbă-alungă-mi de la poartă
cu fulgere şi grindini, pentru totdeauna,
orice ispită dulce şi deşartă!...

C-un pas în aste vremi ce-au fost să vină
cu altul: în miile de ani cari au fost
-în luptă cu viaţa: flămândă jivină
Doar Tu-mi eşti, O, Doamne, drum drept şi adăpost!

A pornit ca şi-alte dăţi,
Prin troiene de nămeţi,
Ieri, aşa cam pe la toacă,
Cu mustăţi de promoroacă,
A pornit hoinar la drum,
Şi-i deja pe-aproape-acum,
A pornit, copiii spun,
De departe, Moş Crăciun.

Moş Crăciun cu barbă albă,
Vino'n noaptea asta dalbă,
Treci cortina cea de fier
Şi vino cu Lerui-Ler.
Vino şi la casa noastră
Şi ne bate la fereastră,
Vin bătrâne'n fapt de sară,
Şi la cei fără de Ţară.

Moşule cu zâmbet drag,
Vino şi la mine'n prag.
Şi te rog să nu-mi aduci,
Nici stafide şi nici nuci.
Roşcove şi jucării,
Să le ţii pentru copii.
Mie, Moş Crăciun, iţi cer,
Să-mi aduci un colţ de cer.
Din îndepărtata Ţară,
Ferecată'n grele fiară.

Moş Crăciun te rog mai adă,
Doar un bulgăr de zăpadă.
Bulgăraş de albă nea,
Să-l lipesc pe faţa mea,
Obrajii să-i încălzească,
Lacrimile să-l topească.

Moş Crăciun, Moş Crăciun,
Aş mai vrea ceva să-ţi spun.
Înainte de-a veni,
Treci la mândra într'o zi.
Şi din părul ei bălai,
O şuviţă tu să-i tai.
Şi să mi-o aduci apoi,
Când ai să ajungi la noi.

Moş Crăciun şi de-ai putea,
Încă aş mai vrea ceva.
Şi te rog, te rog în şoapte,
Cel puţin pentru o noapte,
Pentru noaptea de Crăciun,
Moşule cu zâmbet bun,
Ca'n poveşti, pe-un nor de pară,
Adă-ne, întreaga Ţară.

Un caz remarcabil în peisajul rezistenţei anticomuniste din Maramureş îl constituie familia Vlad din Dragomireşti, unde 5 din cei 7 fraţi si-au închinat viaţa idealului naţional, unii dintre ei mergând până la sacrificiul suprem.

Vlad Ioan, membru al Mişcării Legionare, tânăr avocat, locotenent de vânători de munte, a murit eroic pe câmpul de bătălie în luptele de pe Tisa din Ungaria, în noiembrie 1944.

Vlad Gheorghe, membru al Mişcării Legionare, arestat în perioada 1939-1939 şi bătut la Ministerul de Interne, apoi student la medicină, ajuns pe front în luptele pentru eliberarea Trnasilvaniei în 1944, apoi medic la Săcel -Maramureş, arestat în februarie 1948, condamnat, închis la Aiud.

Vlad Vasile, membru al Mişcării Legionare, student la Medicină la Cluj a cunoscut o primă arestare în 1948. Eliberat la scurtă vreme, a continuat activitatea subversivă în Bucureşti intrând în legătură cu grupul legionarilor paraşutaţi (cunoscut sub numele de grupul "Tănase - Golea - Samoilă), i-a ajutat pe aceştia să-şi găsească locuinţe, să-şi repare aparatul de radio-emisie, etc. A fost condamnat la moarte şi executat la 31 octombrie 1953, împărtăşind soarta celorlalţi 14 legionari din "lotul paraşutiştilor".

Vlad Mihai, un alt frate, membru al Mişcării Legionare, a fost condamnat şi el şi întemniţat în perioada 1953-1955.

Vlad Aurel, singurul care se mai află astăzi în viaţă (născut în 1933), a crescut în atmosfera legionară, plină de patriotism şi spirit de sacrificiu pe care o induseseră în familie fraţii mai mari. O puternică impresie i-a produs cartea Căpitanului, "Pentru Legionari" , pe care apoi a ascuns-o împreună cu alte carţi ale fraţilor săi. A făcut parte din grupul de rezistenţa condus de Vasile Popşa, deşi nu avea încă 16 ani. Arestat în 1949, a fost dus la Securitate la Vişeu şi de acolo la Sighet. Anchetat de capitanul Mureşan, Aurel Vlad a refuzat să dea orice informaţii despre partizani, la care securistul a ordonat: "Duceţi-l la beci, minte cu neruşinare, dar avem noi şi alte metode...". Noaptea în celulă auzea cum era torturat Dunca Pâţu, un ţăran din Ieud care-i găzduise pe fraţii Popşa. În atmosfera liniştită din noapte, strigătele omului torturat stârneau groaza...

După 3 săptămâni de anchetă, Aurel Vlad a fost dus la Oradea în septembrie 1949 apoi la Cluj pentru proces. La 9 martie 1950, chiar de ziua sa de naştere a primit sentinţa de condamnare la 6 ani închisoare. În luna mai ajunge la Târgşor, iar în octombrie la Canal în colonia Peninsula, comuna Valea Neagră unde va petrece aproape 3 ani apoi pe un şantier din Constanţa. În afara muncii extenuante, a condiţiilor mizerabile a cunoscut şi regimul de carceră în urma protestelor. După încă un an de temniţă, petrecut la Gherla, este eliberat în luna mai 1955.

După eliberare, cunoaşte foarte multe greutăţi.După mai multe încercări nereuşite de se încadra în muncă ajunge la o exploatare forestieră. Fiind izolat în munte, Securitatea nu reuşeşte să-l implice în acuzaţiile mincinoase ce aveau ca scop al doilea val de arestări din 1958. Reuşeşte să termine liceul în 1962 şi apoi Politehnica la Bucureşti în 1973. Repetatele abuzuri şi nedreptăţi la care este supus la locul de munca îl determină să ceară emigrarea în SUA pe motiv de persecuţie politică. I s-a aprobat în 1981, retrăgându-i-se cetăţenia română. De atunci locuieşte la New York şi este implicat în viaţa şi lupta exilului românesc fiind şi unul dintre credincioşii activi ai parohiei greco-catolice române din metropola americană. În acelaşi timp însă Aurel Vlad este cu sufletul aproape de ţară sprijinind (moral şi material) mai multe iniţiative pentru restabilirea adevărului istoric şi cinstirea memoriei martirilor şi eroilor neamului românesc.

(continuare din numărul anterior)

În cadrul aceluiaşi interogatoriu, s-a "discutat" mult în jurul chestiunii Basarabiei şi a "Gărzii de Fier":

Î: Vă pare rău că, până la sosirea puterii sovietice în Basarabia, n-aţi plecat în România, und au plecat alţi membri ai Partidului "Garda de Fier", pentru a-şi continua activitatea în cadrul partidului dat?

R: Îmi pare rău că n-am plecat în România, în Basarabia am rămas din cauza situaţiei create, fiica mea mai mare de 19 ani, Alexandra Marinovna, se afla în spital cu un acces de apendicită, şi eu mă aflam împreună cu ea. Dacă n-ar fi fost boala fiicei mele, aş fi plecat, fără îndoială, în Bucureşti, unde reuşisem să-mi expediez cei 4 copii mici.

Î: Cine erau conducătorii Partidului "Garda de Fier"? Spuneţi-ne numele de familie şi adresele.

R: Conducerea Partidului "Garda de Fier" a fost exercitată, până în anul 1939, de Florescu Sergiu, publicist, locotenent în rezervă, Diaconescu Vasile şi Palamarciuc Ivan, care, în noaptea spre 22 septembrie 1939, au fost împuşcaţi de Siguranţa română. Guvernul a organizat represalii pe aproape întregul teritoriu al României, după omorârea de către membrii "Gărzii de Fier" a prim-ministrului român Călinescu, aceasta s-a întâmplat la 21 septembrie anul 1939. în fruntea organizaţiei "Garda de Fier", au rămas locţiitorii Marinescu Ivan, directorul adjunctal şcolii de profesoare din or. Chişinău, care, în anul 1940, în luna ianuarie, a plecat în or. Bucureşti. Diaconul nicolai, numele de familie Constantin, locuia pe lângă Universitatea Teologică în or. Chişinău, dar lucra ca diacon la Biserica Grecească. Niţa Ilie, absolvent al Universităţii Teologice din Chişinău. Unde se află în prezent Niţa Ilie şi Constantin Nicolae, nu ştiu.

Î: comunicaţi anchetei, pe cine mai cunoaşteţi dintre membrii activi ai "Gărzii de Fier" şi unde se află în prezent.

R: Dintre membrii activi ai "Gărzii de Fier" cunosc următoarele persoane: din judeţul Bender, Jacota, prenumele nu-l cunosc, deţinea funcţia de şef al judeţului; Porubin, fost primar, în ultimul timp - avocat. Din judeţul Orhei, îl cunosc pe Ţopiş Ivan şi Opriş Ivan, ambii absolvenţi ai Universităţii Teologice din or. Chişinău, unde am locuitîn trecut. Unde se află în prezent, nu ştiu.

Î: Unde se aflau locuinţele în care se adunau membrii organizaţiei şi cine e stăpânul acestor case?

R: Până la 1938, când organizaţia noastră exista legal, ne adunam la Florescu, pe str. Kiev nr. 9. După anul 1938 şi până în prezent, organizaţia noastră n-a avut locuinţe pentru adunări, deoarece activa în ilegalitate profundă din cauza persecuţiilor feroce la care a fost supusă din partea Guvernului României."

Ritmul desfăşurării anchetei, întrece orice imaginaţie. La 24 iulie 1940, era definitivată decizia de acuzare, conform articolului 54-13. credem că mai bine de 99% din condamnaţii GULAG-ului au fost acuzaţi conform acestui articol...

"Decizie (de acuzare) Or. Chişinău, 1940, 24 iulie Dosar Juriari Alexandra Leonidovna este suficient demascată în legătură cu aceea că, din anul 1933 până în ziua arestării, a fost membră activă a Partidului "Garda de Fier". Din însărcinarea conducătorului şi căpeteniei partidului, se deplasa prin judeţul Chişinău şi propaga ideile Partidului "Garda de Fier". Juriari a recrutat în partidul dat aproximativ 20 de oameni. Am decis: Să fie acuzată în conformitate cu art. 54-13." Aproape o lună de zile, Alexandra Russo n-a fost interogată. Era o tactică utilizată frecvent de encavedişti. Camerele puşcăriei erau supraaglomerate, deţinuţii nu aveau unde dormi. Oamenii suportau greu acest calvar, acceptând să semneze orice document care le-ar fi uşurat măcar un pic existenţa. Astfel, constructorii marelui stat "umanist" utilizau cele mai inumane instrumente de teroare.

"Proces-verbal al interogatoriului de la 20 august 1940 început - 13:30 - sfâşit - 16:00

Î: Sunteţi acuzată că, începând cu anul 1933 până în ziua arestării, aţi fost conducătoare a Partidului antirevoluţionar fascist "Garda de Fier", la activitatea căruia aţi luat parte cel mai activ, adică aţi comis o infracţiune prevăzută de art. 54-13, CP al RSSM. Vă recunoaşteţi vinovăţia?

R: Da, recunosc că, într-adevăr, începând cu anul 1933, am fost una din conducătoarele Partidului antirevoluţionar fascist "Garda de Fier", în cadrul căruia am fost activă. Am recrutat personal aproximativ 16 oameni în acest partid.

Î: Pe Ion Marinescu îl cunoaşteţi?

R: Da, Marinescu Ion a fost unul dintre conducătorii principali, după arestarea lui Florescu.

Î: Aţi frecventat adesea adunările studenţilor membri ai "Gărzii de Fier", la Facultatea de Agronomie din or. Chişinău?

R: Am fost doar o singură dată la adunarea generală a Facultăţii de Agronomie, la care au fost prezenţi majoritatea membrilor "Gărzii de Fier".

Î: Era prezent şi Ion Marinescu la această adunare? R: Da, Ion Marinescu a fost, într-adevăr, la adunare. Aceasta s-a întâmplat în noiembrie 1936.

Î: Marinescu a ţinut la această adunare o cuvântare împotriva URSS?

R: Da, Marinescu a ţinut o cuvântare împotriva URSS şi noi doi, prezenţi, am repetat-o cu glas tare, ca pe un jurământ de credinţă gurvernului român, împotriva URSS.

Î: Nu aţi memorizat conţinutul jurământului rostit la adunare?

R: Da, l-am memorizat, avea aproximativ următorul conţinut: "Jurăm Înălţimii sale regelui Carol al II-lea că vom lupta pentru apărarea actualelor hotare române şi nu vom merge împreună cu acele state care vor să distrugă lumea prin comunism. Şi dacă ni se va cere să luptăm alături de Rusia Sovietică, vom prefera să ne sinucidem".

Î: Deci, partidul dumneavoastră "Garda de Fier", în frunte cu ceilalţi conducători şi cu dumneavoastră, ca una din conducătoarele partidului, la dunările generale studenţeşti, aţi făcut propagandă contrarevoluţionară deschisă împotriva URSS? Aşa a fost?

R: Da, întocmai aşa a fost.

Î: Partidul dumneavoastră era un partid fascist terorist, unde se află în prezent depozitele de arme?

R: Partidul nostru, într-adevăr era fascist, terorist, dar arme în judeţe n-am avut niciodată, în genere, toate planurile şi armele se aflau în centru, adică în or. Bucureşti.

Î: Ancheta dispune de date că o casă a dumneavoastră şi locuina dumneavoastră au fost utilizate pentru adunările membrilor "Gărzii de Fier". Confirmaţi faptul?

R: Într-adevăr, în casa de pe strada Kiev, nr. 81, care-mi aparţine, locuia conducătorul partidului nostru Florescu, şi el organiza acolo frecvent adunări ale membrilor partidului - aceasta a avut loc de la sfârşitul anului 1935 până în anul 1937.

Î: Ancheta cunoaşte că dumneavoastră aţi rămas pe teritoriul Basarabiei sovietice ca, în ilegalitate, să orientaţi o activitate intensă împotriva Uniunii Sovietice.

R: Nu, în Basarabia sovietică, am rămas exclusiv din cauza bolii fiicei mele, nici un felde alte idei n-am avut.

Î: Unde se afla tabăra "Carmen Sylva" a "Gărzii de Fier" şi ce scop urmărea ea?

R: tabăra "Carmen Sylva" se afla lângă Constanţa şi urmărea scopul de a atrage acolo tineretul studenţesc în timpul vacanţei de vară, pentru a-l educa în spiritul politicii Partidului "Garda de Fier".

Î: Dumneavoastră de asemenea aţi fost în această tabără?

R: Nu, eu n-am fost niciodată în această tabără."

Cel mai lung proces-verbal a fost întocmit la 6 septembrie, când Alexandra Russo a fost chemată de două ori în faţa anchetatorului. Era şi acesta unul din procedeele de intimidare a acuzatului. Era ţinută în picioare ore în şir şi oboseala îşi făcea efectul, prefăcând omul în neom. Dorinţa anchetatorilor era de a "pescui" cât mai multe nume, cât mai multe adrese pentru a contura o reţea care ar fi putut deveni o forţă de opoziţie. "Măturarea" posibililor duşmani se făcea cu mare tenacitate şi acurateţe. Mai bine să fie pedepsiţi cinci nevinovaţi decât să scape un posibil adversar. Această tactică avea un efect dublu: în primul rând, inspira teroare populaţiei, anihilându-i orice dorinţă de a protesta; în al doilea rând, se elimina orice posibilitate de a organiza o opoziţie antisovietică (fapt demonstrat şi de docilitatea populaţiei care s-a sovietizat fărăr proteste de masă, spre deosebire de Ucraina Apuseană, RDG, Polonia, Ungaria unde populaţia s-a opus cu arma în mâini noii administraţii).

"Proces-verbal al interogatoriului din 6 septembrie 1940, or. Chişinău

R: În anul 1934, am luat cunoştinţă de cartea "Garda de Fier". Cartea a fost îngrijită de Corneliu Zelea-Codreanu. Aproape un an întreg, am copiat ceastă carte , deoarece aşa o carte n-am mai întâlnit. Am ajuns la convingerile de a adera la "Garda de Fier", deoarece prin acest partid vedeam renaşterea imaginară a României.

La sfârşitul anului 1934 şi începutul anului 1935, am făcut cunoştinţă cu Sergiu Florescu - ziarist la publicaţii reacţionare. Sergiu Florescu era ziarist burghez, s-a născut în Bucovina, dar locuia în or. Chişinău şi colabora la un şir de ziare.

Cu toate că în acest moment, formal, organizaţia era desfiinţată, Sergiu Florescu era unul dintre conducătorii care concentrau în jurul lor adepţi ai "Gărzii de Fier". Sergiu Florescu mă cunoştea ca adeptă înflăcărată a "Gărzii de Fier".

La sfârşitul anului 1934 şi începutul anului 1936, la mine acasă, pe str. Leova 70, a venit Florescu. Întâlnindu-ne, am făcut un schimb de păreri - atât el, cât şi eu aveam aceleaşi convingeri. După aceasta, în locuinţa lui de pe str. Kiev nr. 9, se întâlneau membrii "Gărzii de Fier". La începutul anului 1935, am fost de mai multe ori la locuinţa lui, unde se întâlneau diferite grupe de membri ai "Gărzii de Fier": a lui Steinesco Ivan, Boieru Traian - ambii erau studenţi ai Facultăţii de Agronomie. Acolo l-am întâlnit pe Trifa Viorel de la Facultatea Teologică. Când ne adunam la Sergiu Florescu, discutam problema păstrării cadrelor "Gărzii de Fier", deoarece, după desfiinţarea organizaţiei şi operarea unor arestări, o parte din membrii organizaţiei noastre au rămas fără serviciu. Am ridicat problema păstrării acestor cadre prin găsirea unor locuri de muncă corespunzătoare.

La sfârşitul anului 1935 şi începutul anului 1936, organizaţia "Garda de Fier" îşi intensifică tot mai mult activitatea. Cu scopul de a trece în legalitate, conducerea "Gărzii de Fier" a prezentat organizaţia noastră cu noua ei denumire "Totul pentru Ţară".

La scurt timp după această prezentare şi legalizare a partidului de către Guvernul României, Sergiu Florescu, în casa de pe str. Kiev 81, care-mi aparţine, a început să publice ziarul Organul Gărzii de Fier. O dată cu legalizarea partidului nostru, eu am intrat în componenţa celulei conduse de Sergiu Florescu. În fiecare săptămână, aveau loc adunări ale celulei, la care se discuta despre recrutarea unor membri, precum şi despre directivele transmise din Bucureşti..."

"Proces-verbal al interogatoriului din 6 septembrie 1940, ora 13:50

R: În vara anului 1936, Sergiu Florescu mi-a ăncredinţat să înfiinţez organizaţia "Garda de Fier" din judeţul Orhei.

Pentru a realiza sarcinile puse în fața mea, am făcut legătură cu Isâgan Vasile, care locuia atunci în Orhei. Isâgan, de profesie avocat, fost membru al Partidului Cuzist, era un bun cunoscut al căpeteniei "Gărzii de Fier" Zelea-Codreanu. În judeţul Orhei, au fost recrutaţi de către noi în organizaţia fascistă antirevoluţionară "Garda de Fier" Andrei Mocanu - învăţător în s. Andreevca, Cristea Gheorghe - ţăran înstărit, s. Camenca, Brigoi Gheorghe - învăţător, judeţul Orhei, Popondopulo Vsevolod - fiul primarului, s. Cobâlca. Cu Mocanu am făcut cunoştinţă în s. Tabăra când am fost la biserica mănăstirii cu membrul "Gărzii de Fier" din Chişinău Malevschi, care îl cunoştea pe Mocanu. Discutând cu ultimul, i-am povestit despre esenţa organizaţiei "Garda de Fier". Mocanu şi-a dat acordul să devină membru al ei. Pentru participare activă, exprimată prin activitatea teroristă şi aderenţă la organizaţia "Garda de Fier", Mocanu a fost împuşcat la 22 septembrie 1939.

... Dintre studenţi, conducători principali ai organizaţiei fasciste antirevoluţionare erau: şeful organizaţiei, Stoenescu Ivan - originar din or. Focşani, România, student al Facultăţii de Agronomie, împuternicit al Centrului.

În noiembrie 1936, ziarul revoluţionar Universul a organizat adunarea studenţilor de la Facultatea de Agronomie, la care, în mare parte, au fost prezenţi membrii organizaţiei fasciste anticomuniste "Garda de Fier". (Adunarea a fost organizatăîn clădirea Facultăţii de Agronomie pe str. Sadovaia). Au fost prezenţi: eu, Juriari - ca membră activă a "Gărzii de Fier", Florescu ..."

Istoria "Gărzii de Fier" din Basarabia poate fi descrisă obiectiv doar în cazul când vor fi ridicate miile de dosare ale foştilor membri. Când se va cântări exact decizia fiecărui om de a adera, de a susţine acest partid de extremă dreaptă. Explicaţia simplistă cu influenţa fasciştilor germani şi italieni nu răspunde la această dificilă întrebare. Corneliu Zelea-Codreanu a pus bazele unei mişcări care-şi propunea să purifice societatea, să dea un nou ideal naţional şi, în final, un om nou, care renunţă la problemele lui cotidiene şi care se gândeşte, în primul rând, la ţară. Ani de zile, noi am blamat "Garda de Fier" fără să avem acces la informaţiile şi istoria acestei mişcări. De aceea, poate numai studierea detaliată a acestor probleme ne va ajuta să definim şi să argumentăm multe dintre poziţiile politice ale partidelor actuale. Lipsa unei adevărate culturi politice, atât în perioada dintre cele două războaie, cât şi astăzi, se datorează faptului că n-am ştiut să studiem atent orice manifestare de pluripartidism.

"Proces-verbal al interogatoriului din 20 septembrie 940 Interogarea a început la 12:30

R. ...În perioada declanşării evenimentelor din Spania, în anul 1937, organizaţia fascistă antirevoluţionară "Garda de Fier" a trimis la luptă împotriva republicii democratice, pentru instaurarea regimului fascist în Spania, 7 membri. Doi dintre ei, Moţa Ion şi marian Vasile au murit pe front. Pentru a acorda toate onorurile celor căzuţi în luptă şi în semn de fidelitate "Gărzii de Fier", la înmormântare au fost trimişi membrii activi ai organizaţiei, Florescu Sergiu, Marinescu Ion, Constantin Nicolae, Filip Gheorghe, Stoenescu Ivan şi alţii, ale căror nume de familie nu mi le amintesc acum

Î: Cum se efectua legătura dintre celulele organizaţiei "Garda de Fier"?

R: Pe teritoriul Basarabiei, organizaţia fascistă antirevoluţionară se diviza în organizaţii judeţene, cu centrul regional (şeful căruia era Florescui) la Chişinău. Din organizaţia regională Chişinău făceau parte: organizaţia din Chişinău, şeful căreia era Diaconescu (împuşcat în anul 1939), din Bender (şef - Jacotă), din Soroca (nu avea şef) şi din Orhei (şef - Tudorachi Gheorghe). Practic, conducerea organizaţiei era efectuată de mine şi de avocatul Isâgan. Tudorachi avea totodată gradul de comandant al legionarilor şi, în această calitate, făcea propagandă şi agitaţie de recrutare în organizaţie, dirija distribuirea mijloacelor financiare pentru procurarea de tipografii cu scopul intensificării acestor acţiuni.

În afară de cele relatate, trebuie să vă spun că, în anul 1939, fiind student al Facultăţii Teologice, or. Chişinău, tudorachi era organizatorul "Gărzii de Fier" a studenţilor. În acest timp, organizatori şi conducători erau Tudorachi Gheorghe, Florescu Sergiu şi Sârbu Emilian. În anul 1937, Tudorachi, ca activist remarcabil al "Gărzii de Fier", era al doilea candidat din judeţul Orhei pentru alegerile în parlamentul român...

...Legătura cu organizaţiile judeţene ale "Gărzii de Fier" se înfăptuia prin curieri sau transmiâînd directivele prin poştă. Dar, nu numai în acest mod se stabilea legătura. Drept legătură a organizaţiei noastre "Garda de Fier" cu membrii ei serveau şi adunările ce aveau loc la club. La dunprile şi şedinţele organizaţiei "Garda de Fier" mă întâlneam cu membrii ei, făceam cunoştinţă cu noii veniţi, pe care îi atrăgeam la o activitate intensă - despre aceasta am mai relatat la interogatoriile anterioare ...

Î: caracterizaţi activitatea membrilor "Gărzii de Fier" sus-enumeraţi de dumneavoastră.

R: ...Eu am acordat ajutor material membrilor "Gărzii de Fier" arestaţi, precum şi celor ce aveau nevoie de el. La sfârşitul anului 1934 sau la începutul anului 1935, unul dintre membrii "Gărzii de Fier", al cărui nume de familie nu mi-l amintesc acum, l-a adus la mine acasă pe Chparis Vasile. Astfel am aflat că Chiparis Vasile e membru al "Gărzii de Fier". Pentru activitatea desfăşurată în cadrul "Gărzii de Fier", a fost arestat în anul 1933 şi acum are nevoie de locuinţă. De atunci, Chprais a început să locuiască în curtea mea pe str. Kiev 81. în acel timp, tot acolo, locuia şi şeful organizaţiei "Garda de Fier", Florescu Sergiu, în locuinţa căruia aveau loc adunări şi şedinţe ale membrilor "Gărzii de Fier"... Chprais era pictor de profesie ...

... La sfârşitul anului 1935, Florescu a înfiinţat organul Partidului "Garda de Fier", România creştină. Iniţial, redacţia acestui ziar se afla pe str. Kiev nr. 9, unde trăia Florescu. După publicarea a 3-4 numere, Florescu a trecut cu traiul în casa mea, pe str. Kiev 81. Tot aici, eu l-am văzut pe Culea Simion, funcţionar al redacţiei. Interogarea am întrerupt-ola ora 20:00, 20.IX.1940 Şirul acestor procese-verbaleconverg spre un final dramatic din care reiese că, în noaptea de 21 spre 22 septembrie, la ora 5:30 dimineaţa (teritoriul satului Gârleşti, jud. Lăpuşna), autorităţile române i-au împuşcat pe trei dintre liderii mişcării legionare din Basarabia: Sergiu Florescu, Vasile Diaconescu şi Ion Palamarciuc. La 7 dimineaţa, cadavrele lor au fost expuse în centrul Chişinăului, la intersecţia străzilor Alexandru şi Puşkin. Aşa s-a procedat în toată România şi în toate centrele judeţene, astfel pedepsindu-se atentatul la viaţa prim-ministrului României Armand Călinescu, produs la 21 septembrie 1939. acest eveniment a influenţat destinul Alexandrei Russo, care a fost arestată şi dusă în lagăr. "Proces-verbal al interogatoriului din 23.IX.1940Interogarea a început la ora 13:00

Î: Continuaţi declaraţiile despre membrii organizaţiei fasciste "Garda de Fier".

R: Una dintre conducătoarele remarcabile ale organizaţiei "Garda de Fier" era Siţinskaia Nina Nicolaevna. Siţinskaia era ruda mea. Fiind rude, adesea veneam acasă una la alta. Vizitându-ne, discutam, în esenţă, despre organizaţia "Garda de Fier". Siţinskaia în acel timp, era aproximativ sfârşitul anului 1935, refuza propunerile mele, dar împărtăşea ideile fasciste referitoare la "Garda de Fier". După un şir de discuţii despre organiazaţie fascistă "Garda de Fier", ea a început să frecventeze şedinţele membrilor "Gărzii de Fier" şi, de la începutul anului 1936, era considerată membră activă a organizaţiei "garda de Fier". Pentru activitate intensă în organizaţia fascistă, Siţinskaia a fost înaintată de şeful Florescu la un post de conducere. În anul 1936, ea a fost desemnată şefă a celulei "Gărzii de Fier" - "Cetăţuia" - organizaţie feminină. Funcţia lui Siţinskaia era să atragă în organizaţei femei, în baza convingerilor morale.

Î: Cine era în componenţa celulei fasciste de femei "Cetăţuia", conducătoarea căreia era Siţinskaia?

R: Cine făcea parte din celula "Cetăţuia", conducătoarea căreia era Siţinskaia, nu ştiu...

Î: Relataţi despre activitatea lui Siţinskaia, la conducerea celulei "Gărzii de Fier" - "Cetăţuia".

R: Sişinskaia era conducătoarea celulei fasciste "Cetăţuia", propunându-şi drept scop lărgirea rânduriloe organizaţiei "Garda de Fier". Se ocupa de recrutarea noilor membri, făcea propagandă "Gărzii de Fier" printre femei. Conducea şedinţele acestei celule. În afară de aceasta, Siţinskaia acorda ajutor membrilor "Gărzii de Fier" arestaţi.

...În aprilie 1940, m-am întors în or. Chişinău din lagărele de concentrare, unde am fost deţinută ca membră a "Gărzii de Fier". În luna mai, la mine acasă a venit membrul celulei "Gărzii de Fier" Evers Alexei Alexandrovici. La această întâlnire, Evers mi-a comunicat cu părere de rău că, în noiembrie, a avut loc procesul vechilor membri ai "Gărzii de Fier". Interogarea s-a încheiat la ora 17:00". Documentele ce urmează fac parte din dosarul Alecandrei Russo. Din ele însă lipseşte o singură informaţie: la 28 iunie 1940, ea a lansat un apel către autorităţile române - să fie eliberaţi toţi deţinuţii din închisori, bănuind că autorităţile sovietice nu vor fi prea indulgente, chiar şi cu adversarii regimului monarhic, ceea ce, de fapt, s-a şi confirmat.

Decizie cu privire la prelungirea termenului de anchetă şi arest 1940, 21 septembrie, Or. Chişinău

Împuternicitul operativ lt. Major Nikolaev, secţia, sectorul 2, NKVD, RSSM.

...În cazul examinării acordului dat, s-a dovedit că membrii activi ai organizaţiei fasciste antirevoluţionare, condusă de Russo-Juriari, sunt Filip Grigore, Chiparis Vasile, aflaţi în libertate şi care urmează să fie arestaţi. Pentru cercetarea acestui fapt, e nevoie de timp suplimentar, iar termenul de anchetă şi deţinere în arest a inculpatei Russo-Juriari a expirat la 13 septembrie 1940. Am decis: ...despre prelungirea termenului de anchetă şi arest a inculpatei Russo-Juriari cu o lună, adică de la 13 septembrie până la 13 octombrie". "Proces-verbal de încheiere a anchetei penale, 23 decembrie 1940 Sublocotenentul Securităţii de Stat Kravţov a anchetat dosarul penal nr.74 de acuzare a Russo-Juriari Alecandra Leonidovna de comitere a infracţiunilor confrom art. 54-11 şi 54-13, CP al RSSM". "Concluzie de acuzare 26 decembrie 1940 ...În baza celor expuse, este acuzată: ... că provenind din clasa duşmănoasă, făcea parte şi a activat în partidul fascist antirevoluţionar al României "Garda de Fier", care lupta împotriva partidelor democrate şi în special împotriva Partidului Comunist al Româniaie, împotriva internaţionalismului, sub lozinca "România pentru români", pentru instaurarea dictaturii fasciste după exemplul şi cu ajutorul Germaniei şi Italiei, adică de comitere de infracţiuni prevăzute de art. 54-11 şi 54-13. Alcătuit la 24 decembrie 1940".

"Hotărâre 30 decembrie 1940, or. Chişinău
Subsemnatul, procuror adjunct cu misiuni speciale al RSSM, Bugaev, cercetând dosarul penal nr. 74, Dispun: Acţiunea de învinuire a Russo-Juriari Alexandra Leonid să fie trimisă spre cercetare Consiliului Special de pe lângă NKVD al URSS".

"Extras din procesul-verbal nr. 35 al Consiliului Special de pe lângă NKVD al URSS din 29 martie 1941: am dispus: Russo-Juriari Alexandra Leonidovna, ca element social deosebit de periculos, să fie deţinută în închisoarea corecţională pe termen de 8 ani, calculând termenul de la 12 iulie 1940".

Începând cu acest moment, nu cunoaştem prea multe despre soarta acestei distinse femei. Dosarul ei este zgârcit în informaţii şi se limitează doar la câteva momente cruciale. La 11 mai 1943 s-a stins din viaţă în lagărul din or. Karaganda.

Într-o ţară care-şi respectă cetăţenii, ar fi firesc ca cele mai distinse personalităţi să fie privite printr-o optică aparte. Astfel, personalitatea distinsei doamne Alexandra Russo şi-ar recăpăta dimensiunea ei reală. Astăzi, tot ce mai putem face pentru ea este să-i cinstim memoria, şi poate că cel mai potrivit lucru ar fi să înălţăm un monument în inima Chişinăului, un monument care ar simboliza: femeia mamă, femeia luptător, femeia eroină, care ştie să-şi apere idealul. Idealul Alexandrei Russo a fost un destin mai bun pentru basarabeni.

Alexandra Russo, caracter dârz şi inimă caldă pentru pământul strămoşesc, nu a vrut să părăsească Basarabia la năvălirea hoardelor sovietice, în Iunie 1940. La nici o lună după năvălire, 12 Iulie 1940, NKVD-ul o arestează pentru "convingerile politice şi apartenenţa partinică fascisto-legionară". Alexandra Russo avea o fată în Chişinău şi patru fete minore, care rămăseseră în Bucureşti: Sofia, Ecaterina, Marina şi Elena. Ca şi mama lor, fetele mergeau pe o linie naţional legionarăşi anticomunistă, care se transformase în ură după ce comuniştii le asasinaseră mama, în lagărul de la Karaganda.

În lumea legionară, fetele erau cunoscute ca "surorile Kiriţescu". După 23 August 1944, NKVD-ul, pesemne, anunţă pe tovarăşii securişti că surorile Kiriţescu sunt urmaşele unei înrăite "activiste fascisto legionară anticomunistă". Surorile sunt supuse unor urmăriri şi tracasări permanente, făcându-le o viaţă încordată, imposibilă. Sunt arestat în 1953, în legătură cu grupul legionarilor paraşutaţi Tănase-Golea. Grupul paraşutat primise sprijin de la surorile Kiriţescu, iar Ion Golea, fost coleg de facultate şi activitate legionară cu Marina - doctoriţă - fusese găzduit la ele.

"Nicio milă pentru duşmanii poporului" şi, într-adevăr, n-au avut nici o milă faţă de cele patru femei. Bătute, umilite, schingiuite, zile în şir, trupul celei mai mici, Elena, n-a mai rezistat. A paralizat şi şi-a pierdut graiul. Nemaifiind de folos Securităţii, au internat-o în secret la Spitalul 9. Celelalte surori, după ani grei de puşcărie, au fost deportate în Bărăgan. Elena, din întâmplare, a fost descoperită de nişte prieteni la Spitalul 9, au reuşit s-o externeze şi au dus-o la sora ei, Sofia, în Bărăgan. Îngrijită cu multă dragoste, dar în condiţiile şi posibilităţile medicale ale domiciliilor din Bărăgan, nu se prevedea o îmbunătăţire a situaţiei ei şi, totuşi, după un timp, pesemne "medicaţia cerească" i-a dezlegat limba, iar într-o zi Cel de Sus i-a strigat Mergi! şi mezina Kiriţescu a mers şi a vorbit normal de atunci.

Cu Alexandra Russo şi surorile Kiriţescu s-a mai completat o pagină în cartea suferinţei femeii legionare, dar multe alte foi albe îşi aşteaptă încă pana.

Permanenţe

Iurie Colesnic, un intelectual basarabean, îndrăgostit de pământul pe care calcă, de limba pe care o vorbeşte, de neamul din care face parte şi cu profund respect pentru înaintaşii care s-au jertfit pentru ca ele să poată exista şi astăzi. În monumentala sa lucrare, "Basarabia necunoscută", 6 volume până astăzi, aduce în panteonul personalităţilor ce şi-au închinat viaţa naţiunii române, pe fraţii basarabeni îngropaţi până azi de regimurile cotropitoare ţariste şi comuniste. "Cum putem să uităm oamenii care au locuit aici, care, secole de-a rândul, au ţinut nestinsă fiinţa spirituală a neamului românesc, pe o limbă de pământ dintre Prut şi Nistru".

Iurie Colesnic s-a născut în satul Derencu, în 1955, într-o familie de învăţători. A făcut studiile medii în satul natal şi a absolvit, în 1978, Institutul Politehnic din Chişinău. În tinereţe îl găsim activând ca învăţător, ca profesor, referent la Societatea Ştiinţa din Chişinău, corector şi redactor tehnic la revista "Scânteia leninistă", redactor şef şi director artistic la Studioul Animafilm.

După ce "limba de pământ dintre Prut şi Nistru" devine Republica Moldova, Iurie Colesnic ocupă postul de director al Institutului muzeografic M. Kogălniceanu, al Editurii Universitas şi Editurii Enciclopedice G. Asachi. Membru al Uniunii scriitorilor din 1988, corespondent al Academiei Internaţionale (Kiev) din 2000 şi, tot în acelaşi an, este numit Doctor Honoris Causa al Universităţii Umaniste din Chişinău. A scris şi a publicat mult de-a lungul celor 54 de ani de viaţă: versuri pentru copii, eseuri, istorie, scenarii de film, enciclopedii. Multe dintre ele i-au fost premiate: Doina darurilor noastre (Premiul republican Mihai Eminescu), Gheorghe Bezviconi. Bibliografie (Premiul Societăţii Bibliofililor), Sfatul ţării (Premiul Salonului de carte pentru copii) şi, bineînţeles, după cum şi meritau, volumele Basarabia necunoscută au primit, pe rând, Premiile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi Premiul Municipiului Chişinău.

Fundaţia "Prof. George Manu", prin revista Permanenţe îi transmite fratelui român basarabean, respectul şi aprecierea pentru "readucerea distinşilor înaintaşi în prim plan istoric" şi îi doreşre sănătate, linişte şi putere de muncă să poată dezgropa şi valorile materiale, istorice şi artistice ale năpăstuitei Basarabii, pământ bogat, suflete mari.

,,Preotul trebuie să fie ca un pedagog, iar învăţătorul trebuie să slujească în faţa clasei ca un preot". Simion Mehedinţi

Fundaţia ,,Sfinţii Martiri Brâncoveni" din Constanţa, a dat la iveală lucrarea ,,Pedagogia creştin-ortodoxă" de Părintele Mihail BULACU, reeditare anastatică, a ediţiei din anul 1935.

Pentru a înţelege mai bine lucrarea pe care o prezentăm şi pentru a atrage atenţia celor care coboară de la altar şi vin în faţa elevilor, să deschidă sufletul ,,puiului de om", întru Domnul, ne mărginim la afirmaţia lui Simion Mehedinţi din lucrarea sa pedagogică, Altă creştere. Şcoala muncii. Urmărind doctrinele pedagogice din zarea veacurilor, Mehedinţi distinge trei curente: pedagogia sălbatică, a lui Cain, homo homini lupus; pedagogia barbară, a lui Moise, homo homini servus; pedagogia umană, a lui Hristos, homo homini frater, inaugurată de creştinism.

Părintele Mihail Bulacu, în drumul său către sufletul copilului, se sprijină pe filosofia etică, iar ţinta pedagogiei devine ,,sufletul omenesc" şi educarea lui în sensul ,,idealului, a menirii în viaţă". De aici urmează, ceea ce am numi: pedagogia antecreştină - lipsită de orice contact cu principiile creştine, umanitare; pedagogia modernă, împărţită în două curente: a). pedagogia creştină modernă, exprimată cel mai sugestiv şi mai succint în epitaful lui Pestalozzi (,,Educatorul omenirii la Iverdon, / Om, creştin, cetăţean/ Totul pentru alţii, nimic pentru sine"); b). pedagogia modernă laică - reprezentată de şcoala laică franceză din perioada Revoluţiei Franceze, dar abandonată destul de repede întrucât ,,numai o educaţie creştină poate asigura pregătirea caracterelor". Pedagogia creştină modernă ne arată că trebuie să plecăm ,,mai întâi, nu de la Dumnezeu, ci de la suflet".

Autorul urmăreşte cu atenţie conceptul de ,,pedagogie creştină" - ,,Pedagogia este buna creştere a copiilor către virtute" (Eugène Devaud); - ,,Pedagogia este educaţia, căci toţi suntem numiţi copii după cuvintele sfintei scripturi", ...dar şi educaţia celor care nu mai sunt copii. Obiectivul pedagogiei creştine se realizează printr-o întreită acţiune: convertirea creştină - disciplinarea prin educaţia morală - instruirea religioasă. Biserica reprezintă centrul în jurul căruia ,,pedagogia creştină îşi desfăşoară activitatea".

Foarte interesantă ni s-a părut afirmaţia: ,,Pedagogia represivă nu este creştină (iezuitismul, memorizarea mecanică, biciul în şcoală etc.)". Aici dascălii noştri, nu numai cei care predau religia, dar şi ceilalţi, trebuie să ia seama că ,,bătaia nu-i ruptă din rai", ci... din iad. Autorul arată că o asemenea pedagogie nu are nici o legătură cu creştinismul şi nici cu cunoaşterea sufletului omenesc.

Părintele Mihail Bulacu face o trecere în revistă a modului în care pedagogia creştină este aplicată în bisericile ortodoxe din ţările creştin-ortodoxe din ţările vecine şi apoi în şcoala românească.

În continuare, se abordează conceptele cu care operează pedagogia creştină: idealul pedagogiei creştine (idealul intelectual creştin, sentimentul creştin, idealul moral creştin); naturalul şi supranaturalul în pedagogia creştină; biserica creştină ortodoxă, centrul pedagogiei creştine; componentele educaţiei creştine (educaţia religioasă, educaţia moral-creştină); metodele de predare a învăţământului religios.

Nu ne propunem în această scurtă cronică, să facem o prezentare amănunţită şi aplicată a lucrării. Lăsăm plăcerea şi obligaţia cititorilor, profesorilor, preoţilor şi diriguitorilor învăţământului românesc, să ia aminte, pentru a îndrepta din temelii învăţământul religios românesc.

În anii 1990, când se elaborau programa şi manualele obiectului religie, am prezentat celor răspunzători, manualul de religie ,,S. Mehedinţi - Parabole şi învăţături din Evanghelie", pentru clasa a II-a secundară. Nimeni nu a luat în seamă această ofertă.

Editorul ne oferă astăzi ocazia de a deschide o fereastră către învăţământul religios din România postdecembristă, mai ales acum când ne confruntăm cu o tot mai acută lipsă de modele, iar reintroducerea religiei în şcoală este privită tot mai diferit de către copii, profesori, familie, comunitate.

Închei nu înainte de a prezenta câteva din ,,propunerile pedagogice" făcute la Congresul Pedagogic Religios din Bucureşti, ţinut la Casa Corpului Didactic din Bucureşti în 1924: 1). Să se aplice principiile morale în viaţa copiilor; 2). Să se amenajeze capele în fiecare şcoală secundară; 3). Profesorul de religie să fie duhovnicul şcolii; 4). Deprinderea copiilor cu citirea Bibliei; Şcoala să fie în legătură cu familia etc.

* * *

Concluzia la care ajunge autorul la sfârşitul lucrării - ,,Educaţia morală creştină nu se poate confunda cu învăţământul religios. Educaţia morală cere păşirea la acţiunea morală practică. Acţiunea creştină trebuie să înceapă în legătură cu ajutorarea şi legăturile cu proprii colegi" - este un îndemn la o faptă creştină practică. Preotul-profesor de religie ,,nu va fi străin de orice acţiune bună, ajutându-i pe tineri ca un adevărat prieten, duhovnic creştin ortodox", acordând şi ,,premii de virtute" la sfârşitul anului şcolar. Educaţia moral-creştină devine astfel o importantă cale de formare a caracterului, devine măsura lucrului bun şi bine făcut, a lucrului izvorât din suflet şi înfăptuit pentru suflet.

Noua carte semnată de Gh. Postelnicu - Minunata Adela (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2009) - aduce în atenţia cititorilor oportunismul şi carierismul postdecembrist, cu tarele lor, moştenite din "iepoca de aur", uzitând de principiul pars pro toto, în sensul că baronii locali din Bădila (localitate din ţinuturile buzoiene) încarnează apucăturile celor de la Centru.Autorul realizează în acest roman fişa caracterologică a protagoniştilor, prin tehnica adjoncţiei, iar pe parcursul fluxului evenimenţial acesta oferind alte amănunte, ca într-un joc de puzzle, despre aceştia.În cartea lui Gh. Postelnicu, pe care o discutăm acum, întâlnim "clasicul" triunghi erotic,însă pe autor nu-l interesează "povestea" de dragoste în sine.

În cadrul acestui triunghi: Florin Feraru - Adela - Jan Zigu, erotismul trece pe plan secundar, predominant fiind interesul pe care îl are fiecare protagonist în parte, ca urmare a "perechilor" ce se formează, ca într-un joc de permutări profitabile: Florin Feraru - Adela (secretara particulară a deputatului) ; Adela - Jan Zigu; Florin Feraru - Jan Zigu. Fiecare vrea să profite de pe urma celuilalt!Aşa sunt surprinse aceste personaje, precum şi alţi candidaţi importanţi (din cei 12 înscrişi pe listele electorale), pentru funcţia de primar în Bădila, printre care Ică Bolocan - actualul "vice" (mecanic auto priceput, fost secretar de partid la fabrica de marmeladă din zonă) şi Drăguţa Marin - o femeie de moravuri uşoare.Elocventă pentru febra pregătirilor premergătoare campaniei electorale este o discuţie între deputat şi cel pe care acesta îl susţine - actualul primar -,Jan Zigu :"Timp de zece minute Jan Zigu a vorbit despre câtă influenţă are vicele în satul Runcu (...) ce omenie zace într-un individ atât de ticălos, cu fabrica lui de debitat buşteni (...)- Îi trimit garda financiară şi garda de mediu. O lună-două cât stau sigiliile la porţi şi pe utilaje, nu mai intră nici păsările cerului în fabrică (...)Preoţii din satele mici ce hram poartă?- Fac faţă oricărei situaţii, dar în parohiile lor nu sunt decât două-trei sute de alegători.- Toţi trebuie aduşi la secţiile de votare. Cu căruţa, cu remorca, cu targa. Asta e misiunea lor (...)Cu ce poţi să-i ameninţi pe preoţi? rostise întrebarea cu voce tare (...)- Cu sanepidul, cu curtea de conturi, cu episcopia, cu orice. Cu tot felul de autorizaţii (...)- Viaţa lor nu e curată ca pasta de dinţi. 5000 de lei o lumânare. Popii sunt cei mai ticăloşi. Să facă pomeni în numele candidatului Jan Zigu (...)Directorii de şcoli, preoţii, diriginta poştei, directorul spitalului, şeful gării, cei 49 de patroni, toţi vor fi ai tăi. Fiecare are în spate zeci de alegători (...)Spune-le: viitorul vostru o poate lua pe aici sau pe dincolo. Eu sunt prezentul. Eu sunt realitatea (...)- Vom pune la punct propriul sistem de informaţii, cu oameni de încredere care să-ţi aducă la cunoştinţă mişcările adversarilor. Pui totul pe calculator: fişe, direcţii, intenţii.

Alb, negru şi color. Favorabil şi ostil. Analizăm săptămânal, noi amândoi." (p. 47-51).Folosindu-se de naivitatea cetăţenilor, unii dintre "catindaţi" apelează la sloganuri à la Vadim Tudor, însoţite de nelipsita băutură pentru asemenea evenimente: "«Să plece hoţii şi să vină patrioţii», strigă Ică Bolocan în difuzoarele caravanei (...) Coboară din maşină domnul Ică. Dă mâna cu oamenii (...) Bere la toată lumea!" (p. 55).Un independent are înscris în agenda ofertelor electorale combaterea tarelor "importate" (şi încă neasimilate?!) din lumea în care ne-am integrat, dar şi "vizite la domiciliu": "Mihai Mihai (...) va candida ca independent (...) Poartă blugi şi adidaşi şi combate alcoolismul şi fumatul. Excesul de haleală şi homosexualismul (...) Face vizite experimentale femeilor rămase singure cu atâtea necazuri pe cap." (p. 56).S-a putut observa din cele două pseudo-programe electorale ironia fină a autorului. În cazul candidatei Drăguţa Marin, ironia devine caustică, iar fişa ei biografică se află în strânsă legătură cu oferta aspirantei la fotoliul de primar: "Drăguţa Marin coboară dintr-un Audi. Numai bărbaţii dacă m-ar vota şi aş fi câştigătoare. Ca dansatoare în Grecia, bunăstarea ei începe din partea de jos a corpului şi îi cuprinse treptat-treptat pieptul, gâtul, faţa (...) Oricum, a văzut cam ce înseamnă bărbaţii din Buzău şi din Capitală. Viaţa ei a căpătat formă şi contur. La început, a dansat pe mese, pe urmă a trecut la bară (...) Numai ea poate ţine situaţia sub control. Doar ea va pune capăt hoţiei (...) Reţea de apă. Cadă sau duş în fiecare casă de nespălaţi! (...) Cu ea le va fi greu bădilenilor să-şi păstreze dorinţa sălbatică de a se spăla cât mai rar. Prosop, săpun, apă. Iată programul ei electoral (...) Planul Drăguţei? Să meargă pe dâra ei de noroc pe care să se înscrie şi tinerele din comună, în urma unor concursuri de selecţie..." (p. 62-63).

Iată, acum, carte este reacţia colectivităţii, la ofertele electorale (verbale şi materiale) risipite cu toptanul: "Cetăţenii ascultau pe fiecare cu atenţie neînsoţită de spirit critic, indiferenţi la graniţa dintre minciună şi plauzibil (...) Deocamdată, nu făceau decât să asculte, să aprobe şi să scoată câte un «Ete, dom'le». (...) Faptul că tuşeau şi scuipau nu trăda vreo urmă de dispreţ, ci un fel de mirare şovăielnică, parcă străduindu-se să-şi aducă aminte unde auziseră vocile respective." (p. 76-77).Dincolo de micile inadvertenţe lingvistice ("Satul Bădila zăcea într-o lumină galben-întunecată, o loialitate totală faţă de culoarea băuturii din paharele aleşilor locali." - p. 91. Dorinţa expresă de a ironiza a dus la folosirea unui cuvânt subliniat de noi, care distorsionează mesajul frazei. "...el nici nu ar fi răspuns saluturilor, nu din îngâmfare, ci din oboseală şi extenuare." - p. 114. Extenuare este tot o formă de oboseală, însă avansată! Construcţia este pleonastică, în ciuda strădaniei de nuanţare a stărilor personajului! Din aceeaşi dorinţă de a ironiza un personaj sau altul, autorul pune în gura Adelei un nonsens: "-Aşa sunt eu miloasă. Vorbesc la modul general [...] E un hobby încă din copilărie." - p. 80, 81. A fi milos nu înseamnă a avea un hobby! Măcar atât ar fi trebuit să ştie personajul, că doar este profesoară!), să remarcăm totuşi predispoziţia romancierului pentru descrieri în maniera Hortensiei Papadat Bengescu, aceasta în Concert din muzică de Bach probând apetenţă pentru notarea evoluţiei bolii prinţului Maxenţiu: "Trupul se înghesuise în mantaua de piele care se scămoşa tot mai mult. Nişte eczeme urâte îi mâncau spatele şi pieptul, o afecţiune care îi mânjea lenjeria intimă. Boala înlăturase prestigiosul său nume (e vorba de Florin Feraru - n. n.), dăruindu-i cu indiferenţă un număr de porecle." (p. 115).Ancorat în realitatea zilelor noastre, romanul lui Gh. Postelnicu este o radiografie necruţătoare a tarelor unei societăţi aflate parcă într-o veşnică tranziţie. Sunt adevăruri care dor, dar care trebuie eradicate! E şi aceasta o modalitate de a te despărţi de un prezent decăzut, râzând.

De sărbătorile Naşteriii Mântuitorului Lumii aţi ascultat Sfânta Evaghelie, (Matei II-V.1.12) şi (Luca II-V-!-20) cuvinte simple însă care ne fac cunoscute două mistere fundamentale: acel al fiinţei lui Dumnezeu, precum şi originea lumii. Această lume, deci, există pentru că ea a fost creată şi dacă noi reprezentăm un element composant al acestei lumi, Dumnezeu însă rămâne mereu izvorul nesecat şi dătătorul de viaţă! Dumnezeu singurul este fără de început, pentru că atunci când lumea începea să fie, El era deja, El este viu şi nu este singur, fiindcă El mai are şi un Fiu pe care Sfântul Ioan Îl numeşte Cuvântul Său, deci vorba Sa, pentru că prin Fiul Său, El, Tatăl, se exprimă în toată plenitudinea prin Sfintele Scripturi, iar acest Fiu este unic care prin Duhul Sfânt este una cu Tatăl - deci Dumnezeu.

Acesta-i misterul Naşterii Fiului lui Dumnezeu care trăieşte prin viaţa Tatălui Său, întruchipându-se într-un nou născut care luminează, în această sărbătoare, o lume întreagă scufundată în întunecimile păcatului şi ale morţii! Şi Cuvântul întrupat începe în El o viaţă de Om, este pentru a comunica oamenilor, creaturile Sale, viaţa Sa de Fiu al lui Dumnezeu, pentru ca şi oamenii să poată începe a trăi o viaţă spre dumnezeire!

De la creaţia lumii, Dumnezeu a voit acest lucru şi de aceea a fost creată şi lumea îngerilor; duhuri gânditoare, fiinţe netrupeşti - toate aceste fiinţe aveau mintea aţintită către Dumnezeu, acolo împărţea pacea, bucuria şi fericirea cea dumnezeiască - toţi Duhuri slujitoare pentru cei ce voiesc a fi moştenitorii mântuirii (Evrei I-V.14). Dar iată că se ivi prima tulburare, din cauza nesupunerii lui Lucifer care, voind să ajungă căpetenie peste toate cetele îngereşti şi să fie asemenea cu Dumnezeu, zicând: "... suimă-voi deasupra şi deasemenea cu Cel Prea Înalt voi fi" (Isaia XIV-v.14). Vine însă pedeapsa neascultării şi din înger luminat, este transformat în satană întunecată şi a fost: "...pogorât în iad, în cele mai de jos ale pământului" (Isaia XIV-v.15).

Aşa s-a întâmplat şi cu cei doi strămoşi ai noştri, n-au respectat porunca lui Dumnezeu şi au gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, cu toate consecineţle ce-au urmat.

Deci, după legea Vechiului Testament, omul ar fi putut trăi în veşnicie - Arborele vieţii nu i-a fost interzis - dar păcatul neascultării i-a tăiat toate posibilităţile, de unde nu mai era cale întoarsă! Dar Bunul Dumnezeu, în marea Lui dragoste pentru oameni, nu putea lăsa lucrurile astfel şi atunci ne trimite pe Unicul Său Fiu, cuvântul încarnat din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria, pentru ca să manifeste această dragoste a Tatălui pentru ca şi noi să credem în El.

Această mare taină a Naşterii Mântuitorului Lumii ne dezvăluie în acelaşi timp izvorul speranţelor noastre şi plinirea Harului Dumnezeiesc. Pe de o parte, Naşterea lui Hristos nu este decât o etapă pe calea mântuirii, înscrisă măreţ în istoria Noului Testament, în prima parte a Epistolei I către Evrei, zic o etapă, fiindcă n-am câştigat mântuirea. Pe de altă parte este plenitudinea vieţii veşnice, fiind prezentă în acest nou născut, trebuie ca viaţa noastră, crdinţa noastră să-L primească în inimile noastre, să ne lăsăm inundaţi de această lumină misterioasă atunci când ne împărtăşim din Sfintele Daruri, graţie cărora, de pe acum şi pentru veşnicie, putem deveni fiii lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, acum vreau să vă vorbesc despre acest eveniment, dar în lumina actualităţii.

În zilele care preced Naşterea lui Hristos, Biserica se roagă astfel: "...voind să mă eliberezi pe mine din robia cea de suflet stricătoare... grăbeşte-Te acum!" Astfel, Biserica lui Hristos se face vocea tuturor celor ce aspiră la LIBERTATE. Cuvântul libertate face să aţâţe multe inimi. Ea este ultima speranţă a celor ce pier în Arhipelagul Gulag sau în cartierele mizerabile ale ţărilor subdezvoltate. Cuvântul "libertate" este înscris pe toate drapelele ale tuturor mişcărilor de independenţă şi ale tuturor revoluţiilor. El imploră cerul în toate rugăciunile eroilor, ale sfinţilor, ale păcătoşilor şi oprimaţilor. Nenumăraţi sunt cei care, ca şi mine, au supravieţuit unei eliberări. Eliberarea de sub o dictatură, de ocupaţia iamicului, de o exploatare socială. Această zi de eliberare este vie, prezentă în memoria noastră, ca o bucurie, ca o zi cu soare a libertăţii şi independenţei câştigate. Dar, din păcate, şi ca o zi de socoteală, de răzbunare, de patimi dezlănţuite, case în flăcări, femei şi copii violaţi şi câţi justiţiari laşi! Mă întreb de câte ori această libertate nu s-a arătat mincinoasă!?! În URSS, în toate republicile populare sau socialiste din estul Europei, în China şi în Cuba, în Vietnam, în Laos, Cambodja şi în multe state Sud-Africane, ca şi în America de Sud, libertatea este şi rămâne o minciună sfruntată. Oamenii nu s-au eliberat! Nu s-au eliberat de suferinţă, fiindcă o altfel de suferinţă a urmat celei precedente. Nu s-au eliberat de luptă, căci altă luptă a urmat. Nu s-au eliberat de injustiţie, de opresiune şi de mizerii, căci toate acestea au revenit sub o altă formă. Oamenii au fost ucişi, au fugit sau au dispărut, însă alţi oameni au rămas: oamenii răi şi tiranii! După Hitler a venit Stalin, după Stalin a venit Hrusciov, după acesta a venit Brejnev şi cine le va urma? Fiind diferiţi, totuşi au ceva în comun, fiindcă au mâinile, până la coate, mânjite de sângele sărmanilor nevinovaţi şi mai au ceva în comun aceşti corifei: Îl urăsc pe Dumnezeu! Şi după cum vedeţi, nimic nu s-a schimbat. Dealtfel, nimic nu putea să se schimbe fără Dumnezeu, fiindcă nicio libertate exterioară nu poate elibera pe om de el însuşi, să-l transforme în interior sau să-l facă mai bun. Dacă omul se strică el însuşi, nu există decât unul singur care ar putea să-l repună în integritatea sa iniţială: este Creatorul care l-a făcut. Numai El poate schimba omul în interior. El îl recrează şi face din el un om completamente nou.

Domnul nostru Iisus Hristos a făcut aceasta acum două mii de ani. El a eliberat omul de păcatul său şi de vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu. El l-a împăcat cu Tatăl Cel Ceresc şi a făcut din el din nou Fiul Său. Această eliberare, fără să împiedice teroarea exterioară a lui Irod, a făcut din toţi oamenii fiii unui singur Tată, fraţi şi surori unii altora, instaurând astfel pacea pe pământ.

Două mii de ani au trecut. Mântuirea nu mai este proclamată de către îngerii din Betleem, ci de sociologi şi de diplomaţi. Astfel se realizează de către rău-făcători, briganzi şi violenţi, care după ce au distrus totul, numesc pauza de dărâmare "PACE", şi abuzul lor nemărginit de putere, "LIBERTATE"! Mai mult decât oricând, suntem din nou predaţi lui Irod! Cu toate acestea şi cu toţi irozii, Hristos este adevărata noastră "LIBERTATE", dacă noi Îl acceptăm, suntem într-adevăr liberi. Luând exemplele Cardinalului Minszenty sau Iuliu Hossu, să suferim o viaţă întreagă persecuţii, închisori, exil, nerecunoştinţă şi umilinţă, (...) sau ca şi milioanele de credincioşi din Europa de Est, am fi discriminaţi, murdăriţi, calomniaţi, persecutaţi, noi ştim că suntem liberi, în adevăr liberi, pentru că Iisus ne-a meritat, dându-ne libertatea princiară a Fiilor lui Dumnezeu pe care nimeni şi nimic în lume nu ne-o poate lua! Hristos este libertatea noastră! Cu condiţia ca noi să retrăim viaţa Lui, să ne supunem legii Sale de dragoste şi să avem o încredere neclintită în cuvintele Sf. Evanghelist Ioan: "Tuturor celor ce L-au primit pe El, le-a dat posibilitatea să devină Fiii lui Dumnezeu". Şi numai astfel putem şi noi să avem parte de bucuria acestor sărbători pe care eu vi le urez din toată inima să fie cu sănătate şi bucurie!

Amin!

Tancabesti

Fundaţia "Prof. George Manu" a comemorat asasinarea lui Corneliu Codreanu şi a 13 legionari, pe data de 28 Noiembrie, în faţa crucii ridicate la marginea pădurii Tâncăbeşti, locul unde s-a săvârşit cumplita crimă. În momentul sosirii membrilor Fundaţiei, un număr mare de oameni erau prezenţi deja, de prin diverse asociaţii, simpatizanţi legionari, membri ai Partidului Pentru Patrie, iar pe şosea, înainta spre locul ceremoniei o coloană de tineri, purtând drapele tricolore şi o coroană. Erau tineri din diferite judeţe ale ţării, militanţi ai Partidului Pentru Patrie. Ceremonia comemorării a început cu o slujbă de pomenire, oficiată de un sobor de preoţi, de la mânăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Com. Petru Vodă, Jud. Neamţ şi părintele bucureştean Ioan Pascale. Troiţa, înconjurată de tineret şi steaguri tricolore, slujba impresionantă, oficiată de slujitorii altarului, au impus asistenţei o notă de solemnitate, dar şi de emoţii.

După sfârşitul slujbei, a luat cuvântul legionarul veteran Gheorghe Grecu, unul dintre puţinii, dacă nu chiar singurul din ţară, care l-au cunoscut şi au lucrat lângă Căpitan din 1928. Desigur că cei care-i priveau statura dreaptă şi-i ascultau vorba caldă, dar categorică, nu-şi puteau închipui că peste "stejarul" acesta au trecut 96 de ani, din care peste 60 cu urmăriri, ameninţări şi temniţe. Cuvintele lui Gheorghe Grecu erau adresate tuturor, dar el dorea să ajungă la mintea şi inima celor tineri. După un scurt portret al Căpitanului şi al perioadei în care s-a petrecut crima, a prezentat celor de faţă un lucru care nu este înţeles nici azi, şi anume că Mişcarea Legionară nu este o grupare de acţiune sau un partid politic, ci o mişcare spirituală care vrea să facă din om un erou, dar pentru asta, lupta cea mai grea este a fiecăruia cu el însuşi. În final, Gheorghe Grecu s-a adresat tineretului, cerându-i să urmeze calea Legiunii, căci pentru o Românie nouă ne trebuiesc oameni noi, şi nu programe.

A luat apoi cuvântul, tânărul Alexandru Onofrei, din partea Consiliului politic al P.P., subliniind că jertfa celor dinainte trebuie să-i întărească pe ei, generaţia tânără, să ducă lupta pe drum creştin pentru o schimbare în bine a ţării.

Comemorarea s-a încheiat cu intonarea "Imnului legionarilor căzuţi", a urmat apoi împărţirea ofrandelor sfinţite.

Observator

Constanta

În cadrul Filialei Fundaţiei "Prof. George Manu" a avut loc, pe data de 29 Noiembrie, comemorarea asasinării Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, în prezenţa legionarilor constănţeni şi a veteranului Nicolae Roşca. Slujba religioasă a fost oficiată de Părinteţe Guriţă care, în final, a pomenit şi alte nume ale jertfei legionare: Moţa, Marin, Sima, Cantacuzino, Ionică, creând asistenţei un plus de fior emoţional, dar şi de întărire în luptă. A urmat un schimb de prezentări asupra evenimentelor perioadei criminale carliste, după care s-au binecuvântat şi împărţit ofrandele, la care au luat parte toţi participanţii.

Observator

Bucuresti

Fundaţia "Prof. George Manu" a comemorat, pe data de 29 Noiembrie, asasinarea lui Corneliu Z. Codreanu şi a 13 legionari, la biserica Sf. Ilie Gorgani. Slujba religioasă a fost oficiată de Părintele Vasile Gordon. Printre legionarii prezenţi s-au aflat Dl. Mircea Nicolau, preşedintele Fundaţiei, Dna. Elisabeta Ionescu, Dl. Gheorghe Grecu, Dl. Vasile Afilie şi mulţi alţii din generaţiile mai tinere. După oficierea slujbei, s-au împărţit celor de faţă ofrandele binecuvântate.
Observator

Sibiu

Începând din 1990, anual, la Sibiu, s-a comemorat asasinarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, la Biserica din Groapă. Anul acesta, în prezenţa a aproximativ 100 de persoane, de toate vârstele, comemorarea a dat loc şi unui apel de continuare a luptei pe plan spiritual pentru limpezirea românilor de negura influenţei comuniste.

După slujba de pomenire, ţinută de Părintele Bogdan Gheorghe, greco-catolic şi Părintele ortodox, Mitea Constantin, binevoitoarea noastră gazdă de aproape 20 de ani, a luat cuvântul Părintele Bogdan. Pe lângă semnificaţia istorică şi afectivă a evenimentului, discursul a fost şi o deschidere la cunoaşterea continuă a spiritualităţii legionare, parte integrantă a luptei pentru dreptate şi credinţă a poporului român. Lupta legionarilor, arăta părintele, începând din anii '30, s-a dus şi în închisori, şi în exil, fapte pe care societatea românească de astăzi trebuie să le cunoască la adevărata ei valoare. Reperele morale, sociale, culturale, anticomunismul şi credinţa în Dumnezeu sunt piloni ai dezvoltării morale a neamului românesc. Având încă vie imaginea luptătorilor pentru credinţa şi dreptatea neamului românesc, această comemorare trebuie să fie şi o întărire spirituală pe care s-o folosim atât la propagarea oricăror sentimente româneşti, cât şi pentru păstrarea tradiţiilor şi valorilor autentice ale neamului.

După comemorare şi discursuri, s-a vizitat şi un stand de carte şi fotografii. Comemorarea a fost prezentă în paginile ziarelor sibiene: Tribuna, Monitorul şi Rondul.

Sorin Olariu

Motto: Întrebat-am vântul, zburătorul,/Bidiviu pe care-aleargă dorul/Către-albastre margini de pământ/Unde sunt cei care nu mai sunt?// Zis-a vântul:/ Aripile lor/ Mă doboară nevăzute-n zbor. (Nichifor Crainic)

Pe 8 noiembrie 2009 de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, la iniţiativa unui grup de enoriaşi şi sub binecuvântarea Părintelui Daniel, preot paroh al bisericii ortodoxe Sf. Gheorghe din Longueuil (Canada), s-a oficiat un parastas de pomenire a celor ce s-au jertfit în închisorile şi temniţele comuniste, ca mărturisitori ai credinţei strămoşeşti - opunându-se cu toată fiinţa lor regimului comunist ateu.

Ei au reprezentat în perioada de teroare comunistă untdelemnul ce a ars cu miros plăcut lui Dumnezeu în candela neamului românesc. Nu e locul să pomenim aici vreun nume din lista de acum lungă a celor care au devenit deja figuri emblematice în rezistenţa împotriva desfiinţării fiinţei neamului şi a credinţei - fiind mărturisiţi de colegii lor de suferinţă, care prin voia Domnului au supravieţuit temniţelor pentru a ne povesti nouă prin viu grai, dar şi în scris, despre puterea credinţei şi sfinţenia sufletelor lor. Căci pe ei i-a scos Domnul din temniţă, prin minune mare, teferi ca să mărturisească în faţa noastră despre cele petrecute acolo.

În micuţa noastră bibliotecă încropită în incinta bisericii Sf. Gheorghe atât cei tineri cât şi cei mai vârstnici deopotrivă pot găsi cuvântul lor scris, mărturie şi întărire pentru generaţia de astăzi şi pentru cele care au să vină. Căci noi, românii, nu venim de nicăieri, ci-i avem pe ei înaintaşi dimpreună cu toţi jertfitorii din biserica nemaului nostru - o tradiţie sfântă, jertfelnică, de o rară frumuseţe. Pământul ţării noastre e plin de oasele sfinţilor noştri. La organizarea parastasului, pornită iniţial din inţiativa câtorva tineri, s-au alăturat repede şi alţi enoriaşi care au cinstit creştineşte cu bucate, colivă şi vin masa ce a fost sfinţită. Au fost pomeniţi toţi cei care au pierit în urma suferinţelor îndurate în temniţă sau în prigoană şi a căror nume nu-l mai ştie decât Dumnezeu dar s-au adus şi pomelnice întocmite de enoriaşi.

Cu talent de adevărat iconar, unul dintre fraţi a pictat pe coliva adusă spre sfinţire la parastas, din ingrediente numai de el ştiute, o frumoasă icoană a Maicii Domnului cu Pruncul îmbrăcat în zeghe şi având ca fundal zăbrelele temniţelor.

După terminarea slujbei părintele a ţinut o predică în care a vorbit mai întâi de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi de îndemnul dat cetelor îngereşti: "Să stăm bine, să stăm cu frica, să luăm aminte!", îndemn adresat la căderea îngerilor pierduţi.

Apoi a ţinut un frumos cuvânt despre martirii închisorilor comuniste pe care nu-i cunoaştem şi preţuim încă destul, iar la sfârşit toţi am fost miruiţi cu mir adus de la candela ce arde la bisericuţa din Aiud.

Liniştea cu care a fost ascultată predica a dat solemnitate momentului şi cuvântul frumos rostit de preotul paroh a mers la inimile celor care, în număr mare, au participat la slujba acestei frumoase duminici de toamnă.

Închei cu impresiile unei tinere, una din cei mulţi care s-au implicat în implinirea acestui sfânt parastas.

"Suntem plini de încredere că vom fi tot mai mulţi cei care vom auzi despre Sfinţii închisorilor pentru că Dumnezeu lucrează pe căile Lui tainice ca să deschidă inimile noastre. Avem nevoie mai mult ca oricând de ei, ca mijlocitori ai noştri, pentru că vin vremuri de încercare (după Deţinutul Profet-Ioan Ianolide). Au aflat şi fraţii de la Ottawa despre parastas şi au slujit şi dânşii în aceiaşi zi pentru Sfinţi. Mare, mare bucurie! Poate vă mai aduceţi aminte când Părintele Daniel a rostit ecteniile pentru morţi şi a ridicat glasul cântând într-un fel la care biserica a vibrat: "... pe Fericiţii întru adormire Martirii, Mărturisitorii, Mucenicii din temniţele comuniste, ştiuţi şi neştiuţi, şi după numele lor..." înşirându-i pe cei din albumul "Fericiţi cei Prigoniţi" repetând aceeaşi ectenie de mai multe ori pe o tonalitate gravă, puternică ce ne-a emoţionat pe toţi. Parcă toată biserica amuţise... Pace şi linişte - bucuria roadelor Domnului".

* Inspiraţia celui care a realizat coliva cu Icoana Mântuitorului a fost aceeaşi cu a Părintelui Arsenie Boca, care a realizat icoana cu Mântuitorul în Zeghe, acum 40-50 de ani, şi care se găseşte în Biserica Sf. Elefterie din Bucureşti.

"În lanţuri trupul ne-a scrâşnit/Dar am zidit alt răsărit/Am pătimit prigoane şi chin/Pentru credinţa în alt destin" (Radu Gyr)

S-a împlinit un an de când Valer Florea a străbătut marea trecere şi "s-a ascuns în lumina Celui Necuprins". Asemenea altor înţelepţi ce s-au contopit cu însăşi fiinţa Neamului, el s-a ridicat cu toată energia împotriva întunericului în numele luminii, pentru Sfânta Cruce, pentru ţara aceasta a ctitoriilor voievodale, a sfintelor mânăstiri durate din veşnicia credinţei, pentru ţara aceasta a statorniciei în apărarea istoriei sale, pentru ţara aceasta a modestiei în eroism, pentru ţara aceasta aşezată la răscrucea furtunilor din veacuri, pentru pământul acesta al miracolului naşterii şi fiinţării neamului nostru în milenii, atât de amarnic încercat de potrivniciile abătute în valuri asupra sa, secole de-a rândul, frângând aripi şi zădărnicind zboruri.

Valer nu a amintit niciodată de torturile din temniţe. Nobleţea sa de suflet i-a dăruit un stil magnific de viaţă interioară, în care ura, vindicta nu au putut pătrunde nicicând şi sub nicio formă; nici atunci când la Tg. Ocna, ultimul popas înaintea sfâşitului "programat" de călăii temniceri, se afla la un pas de moarte: cu plămânii roşi de tuberculoza contactată în temniţa asasinatelor, cu trupul descărnat. Părea o umbră cu contur de fiinţă omenească, dar iluminată de o flacără interioară, aidoma văpăilor albastre iscate din adâncuri, semnalând comori ascunse din lumea basmelor. O minune dumnezeiască i-a salvat viaţa!

După eliberare, a întâlnit o societate sufocată de "legile Gulagului", de cinismul bestiilor antropoide moderne, o societate în care virtuţile umane, constituind sensul profund al vieţii, au fost ucise de teroarea morală şi fizică. Omului din perioada regimului comunist i-au fost interzise orice ocazii de a trăi marile virtuţi în libertate.

Valer, detaşat de nimicniciile şi potrivniciile regimului roşu, a înfrânt acel uriaş mărăciniş, junglă deasă, încâlcită, în care nu poţi răzbate decât tăind cu sabia o cărare spre lumină. Credinţa lui în valori absolute l-a imunizat împotriva virusului desocializării, ucigaş prin întemniţare şi gloanţe. Privirea lui a fost aţintită spre zarea omenescului, iar tensiunea sa spre înălţimile celeste, nu a cunoscut răgazuri. Nu a pierdut nicio clipă de a trăi în plinătate viaţa, cu toată bogăţia şi frumuseţea ei spirituală, participând prin profundă asimilare a tot ceea ce numim, fără hiperbolizare, măreţ în univers. A refuzat acel comod "modus vivendi" atractiv pentru unii din acele vremuri, obosind să şoptească vorbe otrăvite în urechile potentaţilor, întinzând apoi mâna în schimb, pentru arginţii Iscarioteanului, înroşiţi de vânzătorii de iluzii perfide.

Berdiaev, în "Noul Ev Mediu", cum a intitulat el cu tâlc epoca modernă, a surprins întunecimile ei, înfierând-o. "Distrugând centrul spiritual al vieţii, omul acestei epoci s-a rupt adâncimilor meditaţiei, entuziasmului. El a încetat să mai fie un organism spiritual... Astfel a devenit din ce în ce mai superficial şi mai dedat unei existenţe arhiplate. Acum el o va părăsi, abătut de la credinţa în arta lui sfărâmată, ameninţat să-şi piardă pentru totdeauna nucleul personalităţii sale". Valer nu s-a lăsat învins, deşi trupul i-a fost măcinat de "tratamentul" uciderii lente, aplicat cu rigoare de asasini profesionişti de către temnicerii acestui neam. Nu! Valer nu s-a rupt de "adâncimea meditaţiei, entuziasmului" şi nu a încetat să fie un "organism spiritual". Şi nu a pierdut această poziţie cosmică a omului, a substanţei şi a sensului său metafizic, cu toate schingiuirile la care a fost supus, împinse până la limita dintre viaţă şi moarte.

"L-au târât în temniţă duşmanii/ pentru sfânta-i lege din străbuni!" (Radu Gyr). Dar nu l-au încovoiat! El a trăit din plin îndemnul "pentru marea transformare a sufletelor cu sens nobil dezinteresat şi eroic, unde se face apel la tot ce este mare, se îndepărtează tot ce este meschin şi inferior în el; un rol conducător are în viaţa legionară, suferinţa, ca instrument de luptă contra duşmanului... Decât să învingi prin infamie, mai bine să cazi pe drumul onoarei". (Corneliu Z. Codreanu) Cel generos şi nobil se dăruieşte la tot ce este sublim; bucuria jertfei este cea mai mare fericire a lui.

Valer nu a învins prin infamie, ci prin har şi prin abnegaţie vocaţională! Ajuns în libertate, (şi ce libertate, "protejată" pas cu pas de "băieţii cu ochi albaştri"!) el a ars, numai duh şi flacără sacră, aducând la lumina zilei taine din Necuprinsa Creaţie Divină. Şi dacă ardoarea năzuinţelor sale, identificate cu sacrificiul... "pentru Sfânta Cruce, pentru ţară... cu braţele suim în soare catapetesme pentru veac", ar putea fi transfigurată într-un poem, acesta ar trebui să poarte dintru început, ca argument, profesiunea de credinţă tulburătoare a lui Gheorghe Clime, prin dăruirea vieţii sale însăşi supremei jertfiri: "Dacă există cineva în vreun colţ al României care ar fi început înscrierea în vreo listă de subscripţie autorizată sau nu, să mă înscrie şi pe mine cu ceea ce pot: viaţa!" (sublinierea noastră). Şi acest poem să prefigureze nestăvilita vrere a lui Valer: "Gândurile-mi mute, vajnice patrule/ o străbat pe drumuri nesătule/ treze din hotare în hotare/ şi-o vreau, o visează: puternică mare/ holdă imensă, cuptor de gând înalt şi deplin/ pentru omenirea de mâine" (apud Aron Cotruş: "Ţara asta")

Progresul moral se înfăptuieşte numai prin efortul acelor oameni care înaintează în viaţă cu idealul ferm de a nu trăi fără folos pentru alţii, oameni care se consacră pe deplin, prin străduinţele lor, la uşurarea sufletelor omeneşti, convinşi că rezultatele înfătuirilor lor nu se vor distruge şi vor deveni sămânţa altor şi altor acţiuni, tot mai roditoare pentru semenii lor; acelor semeni care se obstinează să creadă că există o guvernare morală a omenirii şi că speranţa într-o justiţie mai bună nu este o himeră. Valer a fost unul dintre aceştia. A îndurat martirajul care i-a întărit credinţa, precum creştinilor din catacombele Romei păgâne din antichitate, i-a supravieţuit şi a adăugat "provizii de drum imense" (cum spune Jules Delvaille în "La vie sociale et l'éducation") pentru generaţiile ce-i vor urma: mai multă raţiune, mai mult respect al adevărului, mai mult curaj, forţă morală şi bunătate.

"Fericiţi cei săraci cu duhul" a propovăduit Domnul nostru Iisus Hristos. Nu este un elogiu adus ignoranţei, cum blasfemiază năimiţii anticristului! Este un profund adevăr psihologic: conştiinţa curată a celui neatins de păcat. Puritatea sufletească reuneşte virtuţi. Cel curat sufleteşte găseşte drumul cel drept; el are credinţa în bine şi în natura bună a omului; nu are nimic de ascuns, prefăcătoria îi este necunoscută, conştiinţa îi este clară, oricine poate privi în el; nu are resentimente, ură, invidie, nu îmbracă o personalitate de faţadă fariseică, spre a atrage simpatia altora, nu-şi ascunde intenţiile adevărate, convingerile funciare sub aparenţe fardate, nu are abilităţi de arivişti, cu gulere albe şi cu conştiinţa murdară. Iubirea de aproapele este virtutea lui care "face să răsară soarele peste cei drepţi şi nedrepţi, să plouă peste cei răi şi cei buni". (Matei V 44.45 şi Luca VI, 27)

Iubirea de aproapele, fără graniţe, a dat vieţii lui Valer Florea fervoarea, plenitudinea şi lumina ei! "Astăzi, când derulez şirul amintirilor, - ne mărturisea Valer, cu ochii iluminaţi şi parcă în şoaptă venită din adâncuri - când încă mai răsfoiesc caiete îngălbenite de ani şi când revăd gândurile din care s-au născut primele reţete de email românesc, mă încearcă sentimente care îmi spun cât de adânc sunt înfipte rădăcinile inimii mele în mijlocul producţiei acestei uzine. (nota noastră: Uzinele Emailul de Mediaş). Firişoarele mici şi firave ale cercetării, care s-au născut atunci, au reuşit să se transforme în arbori maturi care şi-au dat rodul în aceşti 60 de ani de cercetare (sublinierea noastră)... Fiind un domeniu încă neatacat în ţară şi cu foarte puţină documentaţie străină, a trebuit să execut numeroase cercetări... fundamentale... A fost nevoie de multă muncă de cercetare complexă, la început fără aparatură deosebită, depoarece aceasta nu exista, prin cercetări aplicative, pe viu, în producţie (n.n. sublinierile noastre). Gândul de a face tot ce se poate cu posibilităţile existente în perioada respectivă, a fost totdeauna principalul obiectiv". Ne mai amintea Valer: "În anii 1947-1948 s-a construit primul cuptoraş rotativ de topit mostre de email, prin autoutilare... În el s-au analizat încercări şi reţete necesare acelor timpuri. Acest cuptoraş, în şuieratul arzătorului căruia se aud de atunci zvâcnirile inimilor celor ce până astăzi le-a rămas cel mai drag şi cel mai de preţ utilaj. (n.n. inima mare a lui Valer!). În flacăra şi căldura lui au răsunat toate ecourile gândurilor noastre". În documentul nr. 737/ 07.12.1993 al Academiei Române, Filiala Timişoara, privitor la activitatea ştiinţifică a domnului inginer Valer Florea, cercetător ştiinţific în cadrul colaborării tehnico-ştiinţifice cu Filiala Academiei Române din Timişoara, se consemnează, în baza relaţiilor de conlucrare de peste 20 de ani şi continuate,... următoarele: "Personalitatea marcantă a domnului inginer Valer Florea şi-a pus amprentele pe activitatea desfăşurată în toată complexitatea ei. Profesionalismul, seriozitatea, exigenţa şi rigoarea ştiinţifică a domnului inginer Florea, împletită cu bunătatea, înţelegerea şi disponibilitatea de a-şi aduce contribuţia, după necesităţi, mai ales în cazuri limită de scoatere din impas, a imprimat colaborării dintre cele două colective un model de conlucrare.

Preocuparea de perfecţionare a activităţii ştiinţifice, de autoperfecţionare, manifestată prin observaţii pertinente şi perfect argumentate, receptivitatea şi efortul, uneori supraomenesc, de a răspunde sugestiilor colaboratorilor privind măsuri concrete de dotări, cu scopul obţinerii unor rezultate performante, competitive, în pas cu exigenţele şi înnoirile cerute de beneficiarii interni şi externi, constituie o notă dominantă a caracterului domnului inginer Valer Florea. Exigenţele cercetătorului şi totodată ale practicantului inginer Valer Florea... se extind într-un domeniu mai cuprinzător, vizând un profund umanism şi grija faţă de mediul înconjurător, prin promovarea unor produse netoxice şi a unor tehnologii nepoluante... Înmănunchind mult prea puţinele remarci la adresa cercetătorului şi omului Valer Florea, de o modestie tulburătoare, comparativ cu bogăţia calităţilor Domniei Sale, constituite într-o personalitate puternică, un exemplu demn, dar greu de urmat, pe drept cuvânt poate fi numit "părintele emailului românesc", cu a cărui experienţă e de dorit să se împărtăşească cât mai multe generaţii de tineri cercetători şi lucrători în sfera sa de activitate.

O viaţă dedicată în exclusivitate profesiunii, perfecţionării neobosite a activităţii, în condiţiile, uneori tragice, ale existenţei sale materiale şi spirituale, reprezintă chintesenţa existenţei şi garanţia satisfacţiilor prezente şi viitoare". Şi preşedintele Academiei Române, Filiala Timişoara, academicianul Dan Mateescu, a aprobat şi semnat, fără ezitare, acest document de mare preţ pentru prestigiul ţării noastre.

Nenumăratele scrisori de distinse elogii adresate lui Valer Florea, de către personalităţi de prim rang ale vieţii culturale româneşti, inspirate de prodigioasa lui activitate de cercetare şi dezlegare a unor "taine" din necuprinsul Genezei, - nu pot fi cuprinse în spaţiul tipografic programat al unie publicaţii, restrâns, fără voie, de indisponibilităţi economice! Valer Florea a fost coleg de an -la Politehnica "Gheorghe Asachi" din Iaşi, Facultatea de Chimie Industrială - şi prieten nedespărţit cu Cristofor Simionescu, devenit peste ani, Preşedintele Academiei Române. El îşi aminteşte cu drag de Valer din timpul anilor de studenţie şi îi transmite cartea sa "Gânduri-Memorii", editată la Editura Enciclopedică Bucureşti, cu următoarea dedicaţie: "Prietenului meu drag din studenţie de care mă leagă amintiri încărcate de o puternică emoţie şi respectul pentru puţinii oameni adevăraţi întâlniţi în viaţă, îi închin gândurile care mă frământă şi pe care m-am străduit, după puteri, să le cuprind în această modestă plachetă. Îţi doresc din adâncul inimii ca noul an să fie mai bogat în satisfacţii, mai generos cu cei care îşi contemplă... (ilizibil) şi mai ocrotitor cu încercatul popor român". 1 ianuarie 1998. Al tău, Marinel

Evocând trecute vremi din primul an de studii la Politehnica din Iaşi, academicianul Cristofor Simionescu scrie în cartea sa "Gânduri-Memorii": "... în spatele meu (n.n. în sala de cursuri) s-a aşezat un moţ din Apuseni, înalt şi frumos la înfăţişare, cu numele Valer Florea. Etra ordonat, apropiat şi discret. Fire tipică de ardelean. Ne-am împrietenit în cea de-a doua parte a anului, când am lucrat împreună nopţi în şir, manual, caietul pentru disciplina de desen şi geometrie descriptivă. Fluiera de-abia perceptibil cântecele moţilor, ca un cioban din Munţii Zarandului. Scoteam note îngrijite, nu lipseam de la prelegeri căci, practic, nu existau decât puţine cursuri universitare (tipărite)... Atmosfera din seria noastră era tinerească, neformală şi de solidaritate colegială. Mi-e drag să mă gândesc la acea perioadă de viaţă, cu toate dificultăţile şi stângăciile ei". Valer Florea a rămas orfan de tată la vârsta de 9 ani. Familia sa a fost nevoită să se mute la Brad.

"Părăsisem satul natal, Băiţa, - ne aminteşte Valer - deoarece locuinţa în care stăteam trebuia eliberată, fiind locuinţă de serviciu. Noi nu aveam nici casă, nici o altă avere decât corpurile şi sufletele noastre". (Erau şase orfani, trei fete şi trei băieţi, cu vârste cuprinse între 6 şi 21 de ani)

La Brad au închiriat o locuinţă. Pensia de urmaş a mamei abia acoperea chiria. Elvira (sora mai mare) s-a angajat la primărie. Salariu modest. Au subînchiriat o cameră separată, unui tânăr profesor nou angajat la Liceul "Avram Iancu" din Brad, spre a-şi cârpi sărăcia cu mai nimic! Chiriaşul era Horia Sima, noul profesor de limba română şi filosofie.

"Prima impresie - ne mărturiseşte Valer despre Horia Sima - era un tânăr de statură mijlocie, subţirel, cu ochii curaţi, de culoarea cerului, cu părul bogat, cu o cută în faţă, uşor învolburată... iar când zâmbea, emana o bunătate ce te făcea să simţi toată căldura ei, reuşind să inspire totuşi personalitatea profesorului din acele timpuri... Horia i-a cerut mâna fetei (n.n. surorii lui Valer, Elvira (Viluca))... Între timp, Horia a plecat la Caransebeş (fusese transferat)... În anul 1938 începuse prigoana carlistă. Siguranţa, poliţia de atunci, începuse arestările".

Ce a urmat pentru întreaga familie Florea şi Sima, decenii de-a rândul, se ştie: arestări, temniţe, torturi, surghiunuri etc. Horia şi soţia sa, Viluca au fost ostracizaţi până la sfârşitul vieţii. S-au stins din viaţă în Spania."Revăzându-l după 50 de ani de pribegie forţată - evoca Valer peregrinările lui Horia şi Viluca - dar care au fost însă sortite de Dumnezeu să nu le poată curma viaţa, decât numai la timpul socotit de El, - am regăsit o stâncă pe care valurile vieţii nu au reuşit nici să o spargă, nici să o clintească... Aceeaşi ochi albaştri, acelaşi zâmbet ocrotitor, doar figura în general schimbată de anii şi de vremurile ce-şi puseseră amprenta unei atât de lungi şi grele suferinţe. Cu un moment de reculegere păstrat la mormântul surorii mele (n.n. Viluca, soţia lui Horia), ne-am despărţit pentru totdeauna, cu gândul că Dumnezeu ne va îngădui să ne revedem în veşnicia Lui, lângă toţi cei plecaţi, cu credinţă şi cu dragoste în viitorul nostru. Şi acum întreb: să fi fost doar o întâmplare ataşarea lui Horia de familia noastră, sau firul unor orânduiri ale harului divin îl adusese lângă nepoţii (n.n. Valer, fraţii şi surorile lui) unuia dintre moţii care se legaseră de Căpitan (n.n. preotul Nicolae Florea din Risca, unchiul lui Valer) prin micul obol ("obolul moţilor", Corneliu Z. Codreanu, în "Pentru legionari") din anul 1923 şi care aveau parcă să facă o punte între Căpitan şi Comandantul de mai târziu. Sunt parcă semne pe care, de multe ori, nu le putem pricepe. Suferinţele îndurate pentru acest lucru le socotesc trimise de Cel de Sus în dragostea Lui pentru noi". Pe mormântul tău, Valer, "Cade frunza, cade şi se frânge;Orice frunză-i lacrimă de sânge". (Radu Gyr)